Home / bon VIVANT / România de poveste / România, mon amour: Ioana Cristina Casapu (Berlin)

România, mon amour: Ioana Cristina Casapu (Berlin)

Pe Ioana Casapu o urmăresc online de foarte mult timp. Citesc cu plăcere cam tot ce postează, uneori mă las inspirată de recomandările ei și alteori mă întreb oare cum e viața la Berlin, în cel mai creativ oraș din Europa, unde pare că totul se întâmplă.  Mi s-a părut firesc s-o întreb ce înseamnă pentru ea acasă și care-i legătura ei dintre dor și România.

Acasă acum și cartea de vizită

Locuiesc în Berlin și lucrez la un al doilea roman, se numește Music For People Who Cannot Cry. M-am întors aici în vara lui 2017, când am decis să fac ceea ce oamenii numesc un an sabatic, dar mie-mi place să-l numesc mai curând sălbatic. Ceea ce am preferat, de departe, să fac mereu a fost să scriu și să ajut oamenii să își spună poveștile, chiar dacă istoricul meu profesional a însemnat tot felul de peripeții prin agenții de publicitate, redacții de televiziune, magazine de mobilă Mid Century Modern, proiecte de fotografie sau birouri de presă străină. Nu știu încă să îți spun ce voi face în continuare ca job, dar îmi doresc ca până astăzi, la publicarea acestui interviu, să am o veste trăsnet de împărțit cu lumea.

Ioana Casapu
Ioana Casapu: Acasă acum

Ce înseamnă pentru tine acasă?

Acasă este, astăzi, în orașul în care m-am mutat prima dată în 2015 și la care am tânjit aproape un an să mă întorc. Mai este apoi și un altfel de acasă, în mirosuri. Îmi amintesc că am trecut odată pe lângă o florărie cu miros de regina nopţii în drum spre casă. Mi-a amintit de serile când mă plimbam cu Mama şi Tata pe bulevardul din Neptun, era august şi mirosea regeşte a petunii şi a floarea asta din care mi-aş face cunună. Eu vroiam să văd parcul cu păuni al lui Ceaușecu, dar nu se putea intra. Nu am mai fost acolo de peste 25 de ani, dar mirosurile astea mă duc mereu înapoi la acel acasă, la caniculă, parfum de ţigară ASSOS, vopselele cu care lucra tatăl meu, lacul de unghii roșu al mamei, mirosul specific al mașinii de cusut a bunicii mele şi acel început de ani ’90 din care am o grămadă de amintiri fabuloase.

Amintiri din copilărie

Tata lucra probabil în vârful lumii. Sau aşa am ştiut eu toată copilăria, nemaicunoscând niciun uriaş de ciment cu doisprezece etaje în tot Bucureștiul*. Când îşi bea cafeaua, probabil, la câţiva metri de mama, şi se uita pe fereastră, a văzut şi peisajul ăsta post apocaliptic pe care ai vrea să-l străbaţi cu tălpile goale. Mi-a arătat geamul, eu aveam vreo cinci ani şi, în anii care au urmat, până când birourile s-au desființat, am mers până acolo ca să mă conving că lucrurile stau la fel ca atunci când am aflat că totul e relativ aproape, chiar şi dacă tu crezi că ce-i al tău e pus departe.

* fosta clădire a Institutului Geologic se află lângă Piaţa Chibrit, paralel cu calea ferată, pe geam se vedeau, când nu era ceaţă, munţii de pe la Sinaia încolo. 

Ioana Casapu
Ioana Casapu – acasă

România de astăzi. Cum o vezi?

O  fată tristă cu ambiții de pension, care ar fi putut avea un destin prosper dacă nu ar fi trăit auster, care a devenit o bătrână doamnă într-un azil, unde încă vorbește pe limba nimănui și a tuturor, care încă așteaptă să se împace cu trecutul ei, care-și schimbă năravul mai des decât părul, care încă își dă în cărți ca să-și ghicească viitorul, și care, când nu mai rezistă, își mai pune poalele în cap din când în când. E și asta o poveste, dacă vrei.

Ce le povestești cel mai des străinilor care sunt curioși despre România?

Ca pe un loc unde e posibil să te oprească poliția la 2 noaptea într-un oraș de provincie, să te roage să deschizi portbagajul ca să caute un deținut evadat dintr-un penitenciar, și apoi să repete procedura cu căruța plină cu fân care merge la trap, în spatele mașinii tale, pe șosea. În general, chestiile astea absurde fac oamenii să vrea să călătorească, împreună cu descrierea vitezei Internetului, costul mersului cu taxi-ul, palpitațiile de a trăi în cele mai frumoase blocuri cu bulină, dar și descrierile șocante de tipul “am avut 17 grade pe 27 decembrie”.

Bucăți din România acasă

Foarte puține lucruri, de genul memorabilia, pe care le car cu mine oriunde plec, când plec pentru o perioadă lungă. Povești înrămate cu familia și prietenii, fotografii Polaroid, fotografii de fotomat făcute în tot felul de colțuri ale lumii, vederi primite de departe de la oameni dragi, un afiș de 2 metri al filmului Le Mepris, cu Brigitte Bardot și Jack Pallance, care s-a plimbat și el mult prin lume până să ajungă la mine.

Ce îți lipsește cel mai mult din România?

Îmi lipsesc Mama și Tata, apartamentul de la Cișmigiu în care am locuit jumătate de an înainte să mă mut din țară în 2015, avea o terasă fantastică cu vedere la parc, scăldată în soare și în muzica de la Conservator. Odată am scris despre acea casă că mi-a lipsit mai mult decât toți oamenii care nu mai sunt în viața mea. Am fost atașată de multe lucruri, dintre cele care astăzi nu mai există, dar cred că fericirea mea a depins mereu de zboruri, trenuri și drumuri. Atunci când călătorești singur, dormi singur, mănânci singur și parcurgi distanțe lungi prin viață de unul singur, descoperi că există ceva mai reconfortant în străinii pe care îi întâlnești decât, uneori, în (ne)siguranța relațiilor stabile din viața ta.

Am făcut, vara trecută, o scurtă plimbare prin București și mi-am dat seama de ce nu mai pot trăi acolo mai mult de câteva zile sau săptămâni pe an. Prezentul e atât de intens încât nu poți să îi faci față mai mult decât pentru momente scurte. Emoțiile se adună, și se întretaie, în anticiparea oricărui eveniment mult așteptat, ca o plecare spre exemplu, și înțeleg că voi iubi mereu Bucureștiul, în ciuda diferențelor noastre, mai ales în ciuda diferențelor noastre. Când visele ni se împlinesc, nu arată niciodată așa cum ni le-am imaginat – mereu se simt ca și când pierdem ceva important. Orașul acela e ca un bărbat pe care îl iubesc așa de mult, și lângă care nu pot trăi: mereu voi plânge la despărțire. Restul sunt doar posibilități paralele pe care ni le imaginăm, despre care ajungem să scriem povești sau la care tânjim atunci când spunem cuiva la o bere că viața e în altă parte. În realitate, nu putem avea decât un singur lucru odată – alegi asta și pierzi altceva. Cred că dacă am trăi cu toții mereu în prezent am înnebuni de tristețe sau de fericire, sau de amândouă deodată. Ce frumos, și ce trist.

*Proiectul România, mon amour s-a născut într-o seară de ianuarie, la un brainstorming pentru o campanie de marketing cu ocazia zilei îndrăgostiților, în timp ce pe internet se dezbătea intens povestea cu Anul Centenarului. Și m-am gândit atunci ce-i dragostea pentru mine în acest context. România mi-e acasă, încă. Din România nu plec, încă. Însă cum simți România de la depărtare, n-am știut să-mi răspund. Așadar am creat o serie de interviuri pe care le voi publica în luna iubirii. România, mon amour. A mea și a prietenilor mei, cărora le mulțumesc infinit pentru poveștile oferite. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial