Home / Idei roșcate / Modern love

Modern love

Am descoperit Modern love acum trei ani. Era într-o noapte când el*, om fain cu care ieșeam foarte des, povesteam mult și râdeam și mai mult, mi-a spus că-s o proastă. Că suntem prieteni de trei ani și că în tot timpul ăsta n-am citit printre rânduri că el mă place. Apoi a zis “this is fucking modern love”. Apoi a plecat. M-a lovit tare de tot sinceritatea lui. Nu mă așteptam. Dar mai mult decât atât, nu știam ce e aia modern love. Și l-am întrebat pe google. Întâi am râs tare. Am descoperit că Modern love e (și) o melodie a lui David Bowie, unul dintre preferații lui. Am ascultat-o de vreo două ori, nu e genul meu. Am mai povestit eu online cum cred că îți trebuie o anume stare pentru David Bowie. Karma, universul, semn divin, spuneți voi.

Dar tot pe prima pagină de căutări pe google mi-a apărut și rubrica asta din New York Times. Iar în noaptea aia, am citit. Mult, câteva ore bune, până am adormit cu laptopul în brațe. Ce oameni, ce eseuri, ce texte, ce povești de viață, ce de dragoste. Din noaptea respectivă (thank you, my dear), revin la Modern love de câte ori sunt broken heart.

Am găsit multe răspunsuri acolo, pe unele încă le mai caut. De exemplu, de curând am înțeles cum era cu dragostea înainte de social media. Tot cu ajutorul Modern love, m-am autodiagnosticat ca fiind demisexual. M-am întrebat când am respirat pe bune ultima dată, căci am citit tot în Modern love. Și apoi textul ăsta despre construcția relațiilor din online, în timp ce viața offline ne încearcă pe fiecare dintre noi. Și povestea despre small talk. Și apoi textul ăsta despre agățatul pe Tinder și secondary abstaining. Cred că ați prins, în mare, ideea.

Luna trecută a fost tipul care are grijă de rubrica asta din New York Times la București. David Jones. În timp ce mă bucuram că o să-l văd/aud/ va povesti despre Modern love, trăiam, din nou, my own modern love. Cu băiatul ăsta am experimentat o formă foarte faină de cunoaștere, vorbeam mult, râdeam, glumeam, schimbam opinii profesionale. Băiatul ăsta al meu trecea printr-o perioadă, eram acolo, îl ascultam, povesteam, încercam să detensionez situația. Doar că nu sunt cea mai normală persoană, sunt ușor ciudată și destul de pasională. Iar defectul meu este că spun ce simt și ce cred. Realitatea aia brută și crudă. I-am spus că îmi place. De multe ori, spre disperarea prietenilor mei. Și a lui. Și m-am dus la conferința cu David Jones să caut răspunsuri la întrebările mele: de ce el, de ce acum, de ce mă port așa, ce e în neregulă cu mine, de ce nu mă place și altele. Mă așteptam să trec prin cele 36 de întrebări din chestionarul despre iubire acolo, într-o sală de conferințe, să mă convingă dacă băiatul ăsta e bun sau nu pentru mine.

Am descoperit un om destul de timid, care nu părea foarte comfortabil să vorbească la microfon, în fața unui public. Am descoperit un om care citește în medie vreo 8000 de povești de modern love pe an ca să le publice pe cele mai bune. Am descoperit că toată lumea are întrebările și dilemele mele și că nu există răspuns. Băiatului i-am spus atunci de entuziasmul meu pentru întâlnirea cu David Jones și că ne-am descoperit pseudo-relația într-un text al lui. De fapt, era discursul din seara respectivă combinat cu un comentariu la un jurnalist care urma să aibă un interviu cu David Jones. Tipa respectivă întreba, atât cât îmi mai amintesc acum, ce e în neregulă cu bărbații din ziua de astăzi, de ce nu te mai poți bucura să împarți o melodie a lui Pink Floyd cu that someone, că preferă oricând o vizită la muzeu, dar băieții fug de asta și alte chestiuni din viețile noastre, ale celor care ne mai place cu arta. I-am dat cu copy/paste și i-am spus că eu cu el pot avea toate lucrurile alea din enumerație. Mi-a zâmbit, ceea ce mi-a validat că începusem să ne cunoaștem suficient încât să știu că îi place Pink Floyd, că îi place la muzeu și că putem să nu ne plictisim împreună. Fain, frumos, câteva zile mai târziu, dintr-o ambiție, toată povestea s-a terminat. După o lună, i-am scris că-mi lipsesc conversațiile cu el. Surprinzător, și eu lui. Doar că între timp, fericirea a bătut la ușă și-i bine acum. Niciunul dintre noi nu știm exact ce s-a întâmplat cu noi doi, dar el e fericit acum, cu altcineva. Și eu pentru el.

La asta-s bune eseurile personale, scurtează distanțele dintre oameni.

De acord cu Luiza Vasiliu. D-aia îmi vărs parte din suflet aici, căci știu niște oameni care n-ar povesti niciodată public prin ce trec de frică, rușine, etc. Doar că-s de părere de îndrăgosteala (sau crezul că ești îndrăgostit) e atât de faină încât merită povestită, oricum, oricui, poate redă speranțe și mai vindecă din inimile alea zdrobite de visele spulberate. Băiatul ăsta al meu e un om tare fain. E un om bun cu cei din jurul lui, cu toate rănile pe care mi le-a făcut din vorbe tot timpul ăsta cât noi eram eu și el. Îi pasă de o grămadă de lucruri și m-a învățat să îmi doresc lucruri profesionale care să devină apoi realitate. Printre altele.

La fel e și cu relațiile deschise, când oamenii zic că, pentru ei, iubirea nu e o posesiune, dar dup-aia se-ntreabă cum să facă să nu cadă în gelozie. E foarte greu să oprești reacțiile primare, să fii onest cu lucrurile astea și să nu pui capacul peste ele.

Răspunsul lui David Jones pentru Luiza în Scena9

Și apoi, tot citind despre omul ăsta care știe despre dragoste sub orice formă căci oamenii îi trimit tot feluri de eseuri, găsesc treaba asta:

Vorbeam aseară la festival despre o scenă care mi se pare grăitoare și care se tot repetă în eseuri, o scenă pe care cineva a dus-o la alt nivel. E vorba despre un cuplu, o femeie și un bărbat într-o relație casual, în care femeia ajunge să fie mai implicată emoțional decât bărbatul, și nu vreau să par sexist, dar cam asta se întâmplă în majoritatea timpului. Nu tot timpul, dar aproape. Și femeia spune, destul de ezitant, în timp ce stau amândoi în pat, că mie chiar îmi place de tine, și asta-i pur și simplu moartea pasiunii, hahaa. Și tipul zice aaa, nu pot să fac față acuma la asta, se ridică și pleacă. Și ea pleacă după el. Ca o scenă dintr-un film în care eroina aleargă după erou, doar că zice Auzi, de fapt nici mie nu-mi prea pasă, serios, n-am vrut să zic asta! Nu-mi place de tine la modul ăla, pe bune. Crezi c-am putea să ne-ntoarcem la cum eram înainte, așa, să ne simțim bine și să nu ne pese unul de celălalt? Ei, scena asta era înainte puțin diferită: eroina alerga după erou și striga Te iubesc! Întoarce-te, te iubesc așa de mult! Și acuma e Nu te iubesc deloc! Întoarce-te! No pressure!

Vă recunoașteți? Eu da. Și doare, cumva, explicabil, căci vorba unui prieten drag, eu nu mă pricep cu oamenii. Chiar nu mă pricep. Și-i acolo, la sfârșitul interviului Luizei, răspunsul la întrebarea despre cum sunt eu. Și-i fix adevărul. Închizi capitole din viață, deschizi altele.

Alt om drag mie îmi repetă constant că if it’s meant to be, then it will be. Între timp, prezentul verbului “a fi” este despre oamenii ăia spre care alerg imediat ce lumea din jur mi se prăbușește. La oameni străini mie, am găsit răbdare și înțelegere și atenție. Am găsit răspunsuri. Parcă nu mai e așa greu. Parcă-i mai bine să știi că e cineva acolo. Sunt, poate, unul dintre cei mai norocoși oameni din univers datorită lor. Băiatului îi spuneam că am nevoie să-mi sprijin capul virtual pe umărul lui, ca să pară lucrurile mai simple. Câteodată mă lăsa să fac asta, de cele mai multe ori nu. Însă respingerea și ambiția lui de a mă înlătura din viața lui m-au împins către o Oana care în sfârșit cere ajutorul pentru ea. Și spune că nu mai poate. Și întreabă cum fac asta? Dar cum trec mai departe peste? Cum e mai bine? E greu cu adulthood-ul ăsta. Greu de tot. Și când figure things out, pare că ai aripi să cucerești cerul. Nu-s chiar singură, iar despre asta n-am găsit încă un eseu în rubrica Modern Love. Cine știe, poate o să-l scriu chiar eu cândva.

*el încă apare și dispare în viața mea. Când a revenit, un an mai târziu, cu flori și bere la ușa mea, m-a anunțat că se însoară. Anul trecut, tot cu bere și flori, când mă chinuiau dorurile și nesiguranța propriilor mele sentimente, a apărut. Între timp, a divorțat. Niște beri mai târziu după ce mi-a povestit prin ce a trecut, a plecat pur și simplu. Am funcționat ca terapeut, lăsându-l să-și exteriorizeze tristețea. M-a sunat acum două săptămâni. N-am răspuns. Cumva, cândva, se va întoarce fizic înapoi. El știe drumul. Și mai știe că-s aici, no matter what. Cred că asta-i, de fapt, modern love. Să știi că trece vremea, dar ușa-i mereu deschisă. Nu neapărat pentru vreo relație fizică, cât mai degrabă să îl asculți pe celălalt. Și după ce pleacă, să știi că la un anumit moment, ai luat o decizie bună. Sau nu, și să îndrepți situația.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial