Limitări fizice

 

Era un sfârșit de ianuarie peste care venea prima zăpadă. Ningea domol, dar suficient cât să se depună straturi, straturi. Era sâmbătă seară și mergeam la deschiderea oficială a unui bar, business-ul unui prieten al unui prieten. A fost un party în toată regula din care îmi amintesc doar cât de mult am râs. După miezul nopții, începusem să mă simt rău. Mă durea spatele, de undeva din zona lombară până spre gât. Câteva ore mai târziu, am spart gașca și am plecat spre casă. Afară ningea serios, se depusese zăpada în strat de mai mult de 15 centimetri. Pe strada unde locuiesc eu, taxiul a fost prima mașină care a trecut pe acolo. S-a împotmolit la un moment dat și am coborât în capătul străzii mele. Spatele mă durea atât de tare încât abia mai călcam prin nămeți. Simțeam cum mă prăbușesc. Mă gândeam doar că o să cad pe moale, aproximând din nou grosimea stratului de zăpadă. Apoi m-am gândit că orașul duminica se trezește târziu, că e 4 dimineața și că nu-i frig, dar probabil o să deger până când cineva o să mă găsească în zăpadă. Și n-o să mă găsească prea curând, căci din cer picau fulgi necontenit, așadar aș fi fost îngropată în zăpadă. Sigur n-aș fi murit, aș fi fost doar criogenizată natural. Am început să râd la acest gând, doar că râsul mi-a amplificat durerile. Și așa, cu mintea ocupată de gândurile despre povara pașilor și a durerii, am ajuns. M-am prăbușit pe scările blocului. Am început să plâng de durere. Mai aveam atât de puțin până în casă! Nu știu cât am stat pe scări, așa, plângând, dar la un moment dat frigul și durerile m-au ridicat de pe trepte. Cea de-a doua victorie a mea în lupta cu durerea.

În casă, mirosul de acasă și căldura au mai eliberat niște lacrimi. M-am așezat în pat, încorsetată de durere. Era deja cinci dimineața. Am încercat să mă mișc, dar mi-era imposibil. Brusc, mi-am amintit că mecanic am încuiat ușa cu cheia. Dacă chemam salvarea, n-aveau cum să intre în casă. Mama era la 200 km distanță, iar cealaltă cheie era la 30 km. N-am sunat la salvare, am așteptat să treacă. N-a trecut.

Am experimentat coborârea în infern. Urlam de durere și nici măcar poziția fetusului, care are niște puteri magice pentru alinarea durerilor, nu mă ajuta. A fost cea mai lungă oră din viața mea. La 07.01, a fost primul apel la salvare. Au mai urmat 22. După patru ore și jumătate, la 11.40 au ajuns paramedicii la mine. În timpul ăsta, mi s-a derulat toată viața pe repede înainte, am experimentat tot felul de dialoguri imaginare cu oameni care nu mai sunt fizic în viața mea și mi-am promis că voi trăi intens fiecare zi de acum înainte, dacă n-o să mă omoare durerea înainte. Și tot în timpul ăsta, am elimitat o piatră la rinichi cu diametrul de 1.3 mm. Am trăit criza de rinichi în toată splendoarea ei. Poate unii dintre voi înțelegeți mai bine despre ce vorbesc eu aici.

Habar n-aveam că rinichii mei sunt defecți. Habar n-aveam ce înseamnă crizele de rinichi. Habar n-aveam ce înseamnă durerea fizică. Până atunci. Și atunci, după ce intensitatea crizei mai scăzuse, mi-am proiectat viața într-un scaun cu rotile. Eram ferm convinsă că n-o să-mi mai pot vreodată folosi picioarele din pricină de durere de spate. Și m-am îngrozit.

Locuiesc într-un bloc cu trepte, unde nu există facilitate cu rampă pentru cărucioare. Lucram într-o clădire, o casă din Bucureștiul interbelic, la ultimul etaj, unde nu se putea facilita în niciun fel o rampă. Văzusem cum, în drum spre facultate, pasagerii dintr-un autobuz au fost extrem de răutăcioși cu cineva în scaun cu rotile care a activat platforma pentru a se putea deplasa cu autobuzul. Mă vedeam exact în aceeași situație. Apoi m-am văzut în toate locurile dragi mie din București unde n-aș mai fi putut merge în cărucior: la Energiea, la cinema Elvira Popescu, la MTR. M-am proiectat infirmă și mi-am dorit să mor. Nu s-a întâmplat.

Acest episod din viața mea este încă viu și prezent. De altfel, am mai și povestit despre el din când în când. Trăiesc cu durerile de spate. Sunt zile în care ajung acasă după multe ore, mă așez în pat și totul doare atât de tare încât plâng. Involuntar, lacrimile curg de durere. Sunt zile când nu mă pot ridica din pat de durere. Nu mă țin picioarele. Dacă vă întrebați de ce am programul de la șase dimineața, acesta este unul din răspunsuri. Nu mai puteam întârzia la birou, așadar mi-am impus să mă trezesc mai devreme ca să îmi gestionez durerea. În timp, i-am dat durerii o utilitate, ritualul de dimineață când mai scriu, mai citesc, mă pun la curent cu știrile de peste zi. Și cel mai important, îmi fac curaj să pornesc la drum în noua zi cu durerea fizică. Însă niciodată nu m-am mai gândit la mine ca la un infirm. Până ieri.

Ieri am fost la lansarea call-ului pentru maratonul Ștafeta Carpaților organizat de DHL. Unii dintre voi știți deja că-i un brand care-mi place și pe care îl susțin cu drag. Iar ei sunt prima companie din România care au dat maratonului o componentă de ajutor pentru societate, în 2005 când au început să-l organizeze. Iar anul trecut, datorită lor, România a avut CEA MAI NUMEROASĂ PREZENȚĂ LA JOCURILE OLIMPICE DE LA RIO PENTRU PARALIMPICI. Păi cum să nu spui jos pălăria unui astfel de brand? Cum?

Și acolo, într-un spațiu fain care-i mai degrabă concert venue decât spațiu de conferință de presă, au adus o parte dintre sportivii la paralympics. Oameni cu dizabilități fizice vizibile, mai vii și mai sinceri în expresii non-verbale decât fostele gimnaste și vedetele invitate, de altfel susținătorii și ambasadorii maratonului. Și cum mă bucuram de energia pe care o emanau, m-am trezit lângă masa de ping pong, unde doi sportivi jucau. El zâmbea sincer urmărind mingea, ea zâmbea din ochi urmărind mingea. Limitările lor fizice nu existau. Mâna cu paleta se mișca extraordinar de agil și m-am surprins cum în aer făceam același lucru. Realitatea a intervenit într-un moment oportun, când o doamnă le-a spus sportivilor să nu se obosească prea mult. Atleta a oprit jocul, s-a uitat în ochii ei și i-a răspuns că joacă de plăcere, nu pentru că trebuie. Nimic nu trebuie.

Eu m-am regăsit atât de tare în acest scurt schimb de replici încât îmi venea s-o îmbrățișez pe atletă. E fix discursul meu din seria trăiește clipa. Nimic nu trebuie în viața asta, totul este opțional. Noi alegem. Binele și răul este al nostru. Noi decidem pentru noi. Eu sunt în centrul atenției, nu restul lumii. Iar lumea nu contează atât timp cât eu fac ceea ce cred eu că este bine, așa cum eu înțeleg binele. Poate sună a listă de clișee, dar cei care mă cunosc și dincolo de portalul virtual știu că așa sunt. Ieri doar am primit un reminder că în viață poți trece peste absolut orice și poți găsi lucrul acela care-ți pune permanent zâmbetul pe față. Iar fata asta, la fel ca mine, își gestionează infirmitatea cu o putere extraordinară. Nu cred c-o mai doare nimic, de altfel e sportiv de performanță. Dar noi, cei care nu știm, vedem un om care se sprijină de-o cârjă, cu un handicap vizibil. O interpretăm ca fiind fragilă și activăm o protecție. Doar că asta-i normalitatea ei, să stea în picioare și să se joace ping pong. Să facă performanță în ping pong. Departe de mine gândul de performanța-mi, dar mai degrabă aproape de gândul că fizic nu-s suficient de pregătită să mai stau pe tocuri, să stau în picioare, să cuceresc vârfuri montane și câte și mai câte. Fizic sunt limitată, dar asta nu-mi oprește cu nimic creativitatea, dorința de cunoaștere, deplasările și gândul că într-o zi, durerile de spate o să dispară.

Iar companiile ca DHL nu fac altceva decât să încerce să întrețină zâmbetul lor. N-alerg la maraton, dar v-aș sugera să o faceți. Și dacă-i plata înscrierii o problemă, mă ofer eu s-o plătesc.

Dacă vrei să miști lumea, începe cu tine. Aici sunt, nu neapărat într-un punct zero, dar nici foarte departe.


About


'Limitări fizice' has no comments

Be the first to comment this post!

Would you like to share your thoughts?

Your email address will not be published.