Home / marCOM / Jurnalism / D-ale meseriei de jurnalist: sinceritatea

D-ale meseriei de jurnalist: sinceritatea

Ca în fiecare dimineață de ceva vreme, m-am trezit iar crezând că sunt în altă parte decât la mine acasă. Îmi ia câteva secunde bune să mă dumiresc care-i treaba, iar apoi încet-încet îmi amintesc că-s aici și acum, dar cu mintea ceva mai departe. Probabil o să mai dureze cât o să dureze să înțeleagă și subconștientul că viața-i puțin mai mult diferită de ceea ce noi de dorim, mai ales că de multe ori, nu-s neapărat alegerile noastre. Și pentru a înțelege treaba asta, îți trebuie o doză semnificativă de sinceritate tu cu tine. E al dracului de greu să descoperi că pământul nu se învârte în jurul tău.

Cu treaba asta în cap, am terminat de scos interviul cu Daniel Miller. Întâlnirea cu el a fost în egală măsură o onoare, o bucurie și o lecție de viață, pe lângă călătoria în lumea muzicii și toate poveștile dintr-o casă de producție care a lansat niște zeci de artiști, printre care Depeche Mode, Moby, Nick Cave.

În cartea Arta interviului, autorul spune că pentru un interviu, pregătește și câte 500 de întrebări, asta după ce a epuizat de citit toate materialele apărute despre vedetă, toate filmările, înregistrările, cărțile, mențiunile altora despre intervievat, etc. Desigur, autorul este specializat în interviuri cu vedete de primă clasă, iar printre altele, are libertatea de a petrece cu vedeta zile, săptămâni, luni, pentru a o cunoaște și a scoate cel mai bun profil al ei/lui. Ăsta-i genul de job to kill for, dar sunt și realistă, deși nu par, și-mi văd lungul nasului. Așadar, fac tot ce pot având în vedere condițiile, pentru că la fel ca autorul cărții, cred că interviul este una dintre cele mai intense experințe. Despre asta, vă rog mult să citiți la Cristina Bazavan.

Revenind la întâlnirea cu Daniel Miller, am plecat din start cu o problemă – nu știu dacă reală sau nu, dar înfricoșătoare pentru mine ca jurnalist. Discuția cu public a fost de fapt un interviu care a durat 1h30min și a fost trecut prin toate întrebările importante. De altfel, o parte dintre întrebări le notasem și eu. Mă întrebam dacă după această lungă discuție, el va mai fi disponibil să mai petreacă 20 minute cu mine, pentru curiozitățile mele jurnalistice. Vă spun, e al dracului de greu să scoți ceva de la un om care e vedetă, a semnat un contract, știe că trebuie să dea interviuri pentru că așa scrie la contract, și are programate mai multe interviuri unul după altul, cu jurnaliști diferiți, care probabil au făcut research similar și din motive de timp, chestiunile de nuanță care dau sarea și piperul unui interviu bun sunt cumva omise. Și-i înțeleg și pe ei, să fie întrebați cam același lucru – ce ai putea răspunde diferit?

Așadar, mi-a venit o idee. Voiam nespus de mult să petrec niște timp cu omul Daniel Miller pentru că din nou subliniez cât de important este el în istoria muzicii contemporane. Ideea mea putea să funcționeze sau nu, eu aveam oricum material înregistrat din discuția cu public.

Ce am făcut mai exact?

La un moment dat, am închis reportofonul și l-am întrebat sincer cum e Daniel Miller dincolo de întâlnirile cu jurnaliștii care-s în căutare de povești. L-am blocat. Din acel punct, am avut parte de cel mai mișto interviu pe care l-am făcut vreodată*.

Când lași garda jos în ale meseriei ți se spune că ești vulnerabil. Dar uneori, nu mereu, s-ar putea să fie exact cârligul unei discuții fascinante. Ce s-a întâmplat după?

  • am început cu o discuție despre sentimente. Despre cum e nevoie să simtă că e ceva mai mult acolo decât un aranjament muzical. Despre dragoste la prima audiție și despre instinct. Și sentimentele sunt pentru muzică în egală măsură în care sunt pentru artist. În jurul lui sunt doar oameni care-i plac, și pe ei îi promovează. “I noticed you look a bit sad. How are you feeling today? Does your beloved ones ask you about your feelings?”, m-a întrebat el. I-am povestit cum principalul defect mi-e sinceritatea, că-s prea directă și prea pasională în același timp, că mi-e viața carpe diem și celor din jurul meu le e greu să țină pasul cu mine. “But not impossible”, a concluzionat el.
  • în majoritatea interviurilor, Daniel vorbește despre cum a ajuns să fie producătorul celor de la Depeche Mode. Tot pe cartea sincerității, l-am întrebat cum e Martin în viața reală. “He will probably love to be interviewed by you, you have something that most of the journalists I met in the last couple of years lack of: the joy of being in the position for asking both serious and funny questions. Back to Martin, he is hot as hell. Are you a big fan?”. Nu, chiar deloc. În schimb am mai povestit 10 minute despre cât de fascinant e Nick Cave, atât pe scenă, cât și în viața reală. Nu reușesc să potrivesc niciun treburile să merg la concertul lui de la Belgrad, așadar o să-l mai ascult pe vinil când mi se face dor de el. Povestindu-i asta, Daniel mi-a spus “if it’s meant to be, it will be. Both personal and professional.”
  • l-am scos din zona de confort și am povestit despre singurul artist român pe care îl are în portofoliu și despre care nimeni n-a menționat nimic, deși ar trebui să fie motiv de mândrie națională. I-am spus că-l cunosc, că de la el știu de Mute Records și cine-i Daniel Miller. “You, girl, are doing a great job. The research and the stories and everything. Tell me, how is like to be Oana and sorry I can’t spell your last name?”. Uăi. Aici s-a produs un schimb de putere și iacă-tă, eram eu cea intervievată. Mi-am rezumat viața și cariera în 3 minute, pe ceas. Daniel mi-a reconfirmat că-s de o sinceritate debordantă și cumva intimidantă, mai ales la prima întâlnire, și m-a convins că-n viața asta singurele compromisuri sunt cele pe care le faci pentru meseria pe care ți-o dorești. Și unde intervine dragostea în toată ecuația asta, l-am întrebat, căci la interviul cu public a povestit foarte frumos despre dragoste și sentimente în contextul globalizării și atentatelor teroriste. “Love is love. And if it’s meant to be, it will be. Be patient.” Și a deschis cutia Pandorei, căci răbdare, dintre toate lucrurile din lume, n-am.
  • m-a învățat o lecție importantă despre ceaiul negru. Da, e preferatul lui.

Ce-i cu povestea asta?

Ieri povesteam cu o prietenă pe care n-am mai văzut-o de ceva vreme ceva de pasiune. Mi-a turuit gura vreo 30 de minute fără să mă opresc despre fascinația mea pentru ultimele texte citite, despre ce mi s-a mai întâmplat mie din punct de vedere jurnalistic, despre idei de articole, despre blog, despre cum după 5 ani de presă serioasă, simt că-i momentul să împart din bucuria mea pentru scriitură dar într-o formă diferită de ceea ce e acum în materie de cursuri și workshopuri și blocajul pe care-l am că nu mă consider neapărat bună la treaba asta cu scrisul, dar îmi place al dracului de tare. Iată-mă, din nou, într-un moment de sinceritate maximă. Eu nu știu dacă ajută pe cineva textul ăsta lung despre cum să faci un altfel de interviu, dar îl las internetului că cine știe, poate într-o zi o să găsesc formula. Mai e mult până departe, dar începem cu pași mici.

Întâlnirea cu Daniel Miller nu s-ar fi produs fără ajutorul celor de la Dokstation. Mulțumesc, Ileana 🙂

*de fapt, eu tot timpul fac interviuri mișto căci am parte de personaje fascinante.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial