La New York acum e ora 17.00, e încă soare, sunt vreo 20 de grade și niciun nor pe cer. Sau cel puțin așa arată treaba la noi pe Facetime, în timp ce eu stau în vârful patului și povestesc online despre biciclete. Putea fi o seară de luni ca multe altele, dar ecranul telefonului s-a aprins cu un mesaj de tipul “hai să povestim puțin”. Așadar, am aflat cum e vremea la New York. Printre altele.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Ne știm de când lumea și pământul. Ne vedem mult prea rar pentru legătura care s-a creat între noi, însă mesajele de tipul ăsta îmi confirmă că nu-i totul doar în capul meu. E și-n a lui. Niciodată nu știu unde este pe mapamond, e unul dintre cei mai nomazi oameni pe care îi cunosc, dar n-o să uit vreodată cum m-am trezit cu el la mine la ușă într-un sfârșit de septembrie ploios ca să mergem la Vama Veche împreună. Am ajuns până la Salonic căci acolo era soare și a fost bine.
După politețuri, m-a întrebat direct: cum fac eu cu respingerea? M-am blocat. A urmat toată seria aia de întrebări pe care fiecare ni le punem post-respingere, dar despre care n-avem curajul să vorbim. DE CE? O fac eu acum, într-un exercițiu de sinceritate (poate) exagerată.
Nu e atracție. Nu e chimie. E încă cu gândul la altcineva. Nu ne potrivim. Suntem diferiți. E greu.
Nu știm ce vrem. Nu știm ce vrem. Nu știm ce vrem.
Când știi deja ce vrei de la viață, e destul de simplu. Râdem, glumim, arunci mânușa, dacă se prinde, minunat, dacă nu, cam nasol. Curtarea propriu-zisă nu mai există (sau n-am mai pățit eu și prietenele mele în ultimii ani), consumăm niște online și poate niște offline în care oricum nu ne dăm seama dacă și cum ne potrivim, se întâmplă sexul, lucrurile se precipită sau se opresc, și abia atunci te întrebi din nou de ce. Repede înainte ăsta sperie ca dracu pe oricine, fie că vrem să recunoaștem sau nu. Și pentru că ardem etape căci ne grăbim în viață, te obsedează de ce-ul ăsta căci oameni suntem, avem nevoie de closure (căutați voi pe interneți despre NFC). Și te trezești pe bancă în parc, cu Facetime-ul deschis, în drum spre viața ta de business, întrebând cea mai nepotrivită persoană care să opineze despre relații “de ce m-a respins dacă am făcut totul fix cum trebuia” și care se află și la enșpe mii de km distanță. Căci altfel, ne scoteam reciproc la o bere și trecea respingerea mai ușor. Căci așa-i în viață.
Dar cum faci cu respingerea din partea celuilalt?
N-am răspunsuri, m-am tot întrebat și eu până când nu m-am mai întrebat. N-am timp și nici energie să mă mai usuc interior de supărări cauzate de nepotriviri. Știu doar că viața merge înainte și merită trăită în fiecare clipă cât mai intens. Desigur că n-am gândit mereu așa, mi s-a tot întâmplat viața până să ajung aici. Dar ce pot să zic în deplinătatea proprietății cuvintelor este că fiecare respingere din partea celuilalt este un semn că la un moment dat, lucrurile se vor așeza. Doar că nu cu persoana respectivă, căci n-a fost să fie. Și mai important decât atât, nu-i vina ta. O relație e bazată pe două persoane. It takes two to tango sau you should meet half way, așa cum zic americanii. E totul despre compromis și despre cât lași de la tine pentru tango și pentru drum. E foarte comod cu nimic, mai ales când celălalt e îndrăgostit lulea, e foarte complicat cu asumarea pentru a fi pereche.
Oameni buni, prieteni virtuali, nu vă mai chinuiți singuri. O să ne sufoce de ce-urile astea și după ce nu veți mai putea respira, sunt absolut sigură că nici colacul de salvare n-o să-l mai puteți prinde. Am fost acolo, n-am prins colacul, am pățit altele mai nasoale. Experimentez respingerea pentru că-s o persoană asumată și mult prea directă. Sunt om, ca și voi de altfel. Doar că de la o vreme am ales să nu mă mai chinui. Și-i un bine care poate fi rezumat într-un cuvânt franțuzesc pe care îl iubesc: savoir faire. Lucrurile se așază, e nevoie doar de timp. Și răbdare, dacă ai.
*Inside my box este proiectul prin care vorbesc public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire, încrederea în mine, răbdare , depresie și cum am învățat să recunosc că nu știu printre altele.
*Textul a fost publicat cu acordul interlocutorului pe care o parte dintre voi probabil îl cunoașteți deja.
