Home / Idei roșcate / Inside my box: cum am învățat să recunosc că nu știu

Inside my box: cum am învățat să recunosc că nu știu

Deunăzi am fost pusă în situația să mă prezint în câteva cuvinte pentru a înțelege de ce sunt eu omul potrivit pentru o discuție mai amplă cu niște oameni care au timp limitat și tone de knowhow. Nu oameni normali, ca mine sau ca tine, cititorule, ci decision-makers ai lumii. Da, miza-i foarte mare.

Desigur, i-am convins, pentru că deși spun adesea că n-am încredere în mine, când sunt pusă în fața unei situații, mă descurc onorabil. Sau cel puțin asta-i percepția mea. Ceva mai târziu, am primit o altă propunere, care suna absolut minunat, însă nu mi-era deloc la-ndemână. Și atunci le-am spus, în stilul sincer care mă caracterizează, că nu sunt pregătită pentru asta, n-am mai făcut vreodată respectivul lucru și nici nu cred că pot să-l fac pentru că nu vreau să diminuez importanța actorilor implicați, ceea ce simțeam că se întâmplă dacă accept provocarea. Da, a fost al dracului de greu. Este absolut oribil să recunoști public că deși ai o meserie, o profesie și te recomandă CV-ul că ești the one and only, să zici că nu-i de competența ta. Dar ce să vezi, mai există și oameni care apreciează sinceritatea și împreună am găsit o soluție. Însă n-am fost tot timpul așa echilibrată.

Am crescut profesional într-un spirit de teamwork cu o echipă națională cu ajutorul căreia am schimbat niște chestiuni de legislație în România. Și aveam doar 15 ani atunci. Până la 25 de ani, am făcut zeci de proiecte educaționale și am schimbat bucăți mici de lume. Am făcut de toate și acceptam orice provocare profesională pentru că mi se părea că eu trebuie să demonstrez că-s cea mai bună, chiar dacă habar n-aveam cum se face. Ieșeam onorabil din situații, mai ales din cele de criză acută, când recunoșteam că HABAR N-AM CE-I DE FĂCUT ȘI AM NEVOIE DE AJUTOR.

Doar că la un moment dat, m-am oprit din a mai trage de mine și a accepta provocări de care habar n-aveam. Mă chinuiam singură și mă supăram pe mine, pedepsindu-mă că nu-s suficient de bună. Altfel, dacă eram, puteam să le fac pe toate singură. Și acela a fost momentul când am început să accept că nu le pot face pe toate, nu știu să le fac pe toate și nu trebuie să le fac pe toate.

Ce s-a întâmplat când am zis că îmi pare rău, dar nu știu?

Reacțiile au fost în mare măsură următoarele:

  • oamenii s-au blocat complet și total, nu se așteptau să zic nu știu. Expectations vs reality. Ce a fost absolut surprinzător este că majoritatea nu știa nici ea. Interesant schimb de putere.
  • oamenii m-au acuzat că le-am pierdut timpul, se așteptau la magie.
  • oamenii m-au felicitat pentru onestitate și sinceritate. Și împreună am găsit soluții, ceea ce a eficientizat masiv procesul.
  • oamenii mi-au oferit la schimb sinceritatea lor, spunând că suntem aici ca să învățăm împreună.
  • oamenii mi-au spus că i-am dezamăgit.

Și pentru că nu poți supraviețui decât cu alți oameni în jurul tău, de care ai nevoie mai devreme sau mai târziu pentru expertiza lor, fie ea din zona personală sau profesională, m-am întors la teamwork-ul pe care l-am descoperit și experimentat când eram adolescentă. Și-i al dracului de bine.

Am învățat să cer ajutorul. Să spun că nu știu și că am încredere că persoana cu care stau de vorbă este un profesionist care mă poate ajuta, eu oferind toată sinceritatea.

Am învățat să nu-mi mai impun punctul de vedere, ci să argumentez. Merg cu argumentarea până în pânzele albe și ne și întoarcem împreună dacă eu cred că am dreptate. Și-n 90% din cazuri, chiar am dreptate.

În ceea ce privește activitatea mea din marcomm, am învățat să respect deciziile unei echipe de creație. Desigur, într-o oarecare măsură fac și eu creație, însă tot ce înseamnă foto/video mă depășește. Și atunci, mă limitez în a da un brief, a participa la brainstorming și a felicita echipa pentru ceea ce a făcut. Faptul că am învățat să lucrez cu echipa de creație este cea mai mare realizare a ultimilor doi ani.

Am învățat să renunț la “știu eu mai bine”. Desigur că știu, am expertiză în niște domenii ample și foarte importante și mai mult decât atât, am conexiuni cam în toate domeniile. De câte ori mă apucă un “știu eu mai bine”, îmi reamintește viața că habar n-am, așadar pun mâna pe telefon, îmi recunosc limitele și cer ajutorul.

Am învățat să-mi impun să învăț ceva în fiecare zi, mai ales acum când sunt într-o cumpănă profesională. Și să mă țin de exercițiul de învățare zilnic, fie că citesc articole academice, cercetări, analize ample, cărți sau filme documentare. De exemplu, Oana de ieri nu știa nimic de platforma de studii video SkillShare. Oana de astăzi a ascultat deja un video de 30 de minute în timp ce finisa niște detalii pentru un eveniment ce urmează.

Nu în cele din urmă, vreau să mulțumesc încă o dată tuturor persoanelor care mai pun câte o cărămidă în construcția mea profesională. Acelor oameni cărora le cer ajutorul și-i bat la cap să îmi explice până înțeleg, mai ales că de multe ori sunt atât de grea de cap încât e nevoie de explicații suplimentare.

*Inside my box este proiectul pe care mi-l propun toamna asta, vorbind public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire, încrederea în mine, răbdare și depresie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial