Waiting time

Inside my box: răbdarea

Pe la 1900, Caragiale publica în ziarul Universul schița D-l Goe, apărută ulterior în 1901 în volumul său “Momente și schițe”. Acest

– Mam mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau sa vie!
– Vine, vine acuma, puişorul mamii! raspunde cucoana.

s-a transformat 100+ ani mai târziu în una dintre dilemele mele absolut existențiale:

– De ce nu se întâmplă ce vreau eu acum, fix în momentul ăsta? De ce? De ce? DE CE?

Prietenii mei foarte apropiați știu exact că ăsta-i comportamentul care mă caracterizează, un domn Goe contemporan varianta feminină și ceva mai deșteaptă, care n-are deloc răbdare, e suficient de cocoloșită de viață căci are parte de cei mai minunați prieteni din lume care-s acolo s-o țină de mână și/sau să-i panseze rănile și o curiozitate care mă împinge să fac o grămadă de lucruri. Pe la 20 de ani, când scriam tot felul de eseuri de om închipuit îndrăgostit, încă netrecut prin viață, am făcut o obsesie în a spune des că eu n-am stare, am doar stări, acesta fiind un laitmotiv care se regăsea foarte des în scrierile mele. Între timp, viața s-a întâmplat, am lăsat scriitura tip eseu deoparte, m-am apucat de muncit structurat și de visat în scris mai puțin.

N-am stare. N-am avut niciodată. Dacă ai mei mă duceau la doctor când eram mică (m-au dus, dar se pare că nu la doctorii potriviți), mă diagnosticau cu ADD. Crescând și întrebându-mă de ce n-am stare, am găsit și răspunsul: am ADHD, adică sufăr de o tulburare hiperchinetică, sunt și hiperactivă, și impulsivă. Partea bună e că nu-i chiar o boală, că-s deja om mare, că pot să controlez din acțiuni (dacă vreau) și duc o viață perfect normală – medical vorbind.  Așadar, dacă ne-am întâlnit vreodată în viața reală și vi s-a părut că-s absentă din discuție, fiind atentă la altceva, că mă jucam cu părul, degetele, inelele, dădeam din picioare, desenam sau mă uitam în toate părțile, să știți că nu a fost lipsă de respect, nu mă plictiseam cu voi, ci doar aveam un puseu de hiperactivitate.

Și pentru că n-am stare, mă împinge impulsivitatea de la spate să fac lucruri, fie că le spun cu voce tare, le scriu sau chiar pun mâna efectiv și fac ceva. Din impulsivitatea asta rezultă și sinceritatea debordantă pe care nu toată lumea o apreciază. Dar nu știu și nici nu vreau să fiu altfel decât sunt. Iar din motivul ăsta, ultimii 15 ani mi-au fost calvar emoțional.

Nu înțeleg de ce oamenii se supără că sunt sinceră, nu înțeleg de ce oamenii nu reacționează când le spui ce simți, nu înțeleg de ce oamenilor le este greu să ia decizii, nu înțeleg de ce oamenii își țin în frâu sentimentele, nu înțeleg de ce oamenii nu comunică unii cu ceilalți, nu înțeleg de ce nu trăim intens fiecare moment al vieții noastre, nu înțeleg de ce alegem să suferim în loc să alegem să trăim, nu înțeleg ce ne împiedică să ne spunem banalități, nu înțeleg de ce e așa greu să fim fericiți. Pur și simplu, nu înțeleg. Și nu înțeleg toate astea pentru că n-am suficientă răbdare să accept că oamenii sunt diferiți, acționează diferit și mai ales, au deja propriul lor bagaj emoțional care cântărește mai mult decât impulsivitatea. Gata, am spus-o.

Acestea fiind spuse, ce fac ca să repar ce e stricat?

De curând, am învățat o lecție foarte importantă de răbdare de care nu mă credeam în stare: am tăcut mai mult decât am vorbit în compania altei persoane. Iar voi, cei care mă cunoașteți, știți deja că a fost poate cea mai grea încercare la care am fost supusă anul acesta. Auto-supusă, nu mi-a impus nimeni acest comportament, l-am ales eu, cunoscându-mi foarte puțin interlocutorul. Partea minunată din lecția răbdării mele este că interlocutorul meu a simțit nevoia să vorbească pentru că eu tăceam. Și mai târziu, mi-a spus că i-a făcut bine să spună cu voce tare niște lucruri. Pentru că îmi iau fericirea din lucruri mici și imateriale, această “confesiune” a lui m-a bucurat extraordinar. Dacă pot să ajut, o fac cu cea mai mare plăcere și implicare. Și iacă-tă rezultate.

Nu-i deloc ușor să ieși din zona de comfort și să iei un rol care nu-ți aparține și nu te reprezintă. Dar cu toții suntem actori pe scena vieții și de cele mai multe ori nu ne alegem nici rolul, nici regizorul, nici scenograful, nici luministul, nici costumierul, nici măcăr sunetistul. Și atunci, cu toată încrederea în tine de care ești capabil, faci niște alegeri.

Și după ce ieși din zona de comfort, dar faci cumva și revii, mai devreme sau mai târziu, te întrebi dacă a meritat. Sau dacă merită să mai experiementezi și altădată. Iar ăsta e un răspuns pe care numai timpul îl poate da. Adică răbdare. Răbdare. Și iar răbdare.

Las în încheiere un oftat profund căci o dată cu textul ăsta, a ieșit și un demon intern pe care îl hrăneam constant cu de ce-uri. Nu știu dacă voi crește altul, dar acum aleg să aștept. Mai bine mai târziu decât niciodată, așa cum a fost un telefon pe care l-am primit mai devreme, un telefon pe care îl așteptam acum șapte luni și a venit astăzi. Nu-mi mai pare așa grea așteptarea. Depinde însă ce valențe are această așteptare, căci am mai experimentat și ceva coborâre în infern așteptând.

 

*Inside my box este proiectul pe care mi-l propun toamna asta, vorbind public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire și încrederea în mine.


About


'Inside my box: răbdarea' has no comments

Be the first to comment this post!

Would you like to share your thoughts?

Your email address will not be published.