Home / Idei roșcate / Inside my box: n-am nevoie de ajutor …

Inside my box: n-am nevoie de ajutor …

… dar îl accept dacă mi se oferă. Cu greu.

Undeva pe drumul vieții am învățat o chestie despre femeia puternică și independentă. Și am luat-o mot-a-mot. M-am luat atât de în serios că până și eu am crezut-o. Nu acceptam niciun fel de ajutor, din partea nimănui. Am disperat-o pe mama cu expresia “mă descurc singură”. Pentru că da, chiar mă descurc, dar nu este vorba despre asta.

Și în construcția acestei femei puternice și independente, am speriat niște oameni. Majoritatea celor care mă cunosc și cu care mai împărtășesc una-alta despre experiențele personale îmi spun că intimidez. În primul rând pentru că mi-am pus pantofii și machiajul de femeie puternică și independentă. Și de niște ani, nu le-am mai dat jos.

De ce?

Simplu. Mi se părea că nimeni nu trebuie să știe că sunt vulnerabilă, că am probleme, că am nevoie de ajutor. Cu atât mai mult nevoie de ajutorul unui bărbat la chestiuni de ordin fizic ca mutatul lucrurilor sau căratul. Dar am mai povestit despre asta în episodul despre cum am învățat să recunosc că nu știu. Și acum viața-i mai bună, dar nu neapărat mai simplă.

Problema-i că eu cred că m-am întors iar la “mă descurc singură” în ceea ce privește chestiunile de ordin fizic. Din fericire, tot ce ține de dezvoltare personală și profesională, am înțeles cum stă treaba și-n teorie și-n practică și mi-e foarte bine.

Însă când e vorba de chestiuni fizice, mi-am dat seama de asta mai devreme, când am luat un bax de apă la 2l de la supermarket și îl căram de la mașină spre casă. Vecinul de palier mi-a zis să mă ajute, l-am refuzat. Până să zic eu lăsați, mă descurc, a pus mâna pe bax și l-a luat el. Desigur, a fost extraordinar să nu mai car singură 12 litri cu o mână. Dar n-aș fi cerut niciun ajutorul dacă îl vedeam pe stradă.

Tot așa, un prieten s-a oferit să-mi ia geamantanul când ne-am întâlnit. Am zis că-i ok, pot să-l trag singură după mine, mi l-a luat totuși din mână. Desigur că a fost mai bine după, din nou, dar n-aș fi recunoscut asta nicicum.

Din aceeași serie, stau fără lumină în hol pentru că m-am încăpățânat să schimb eu singură becurile în aprilie. Ce s-a întâmplat? Am căzut cu scaunul și mi-am spart capul, cu sânge și amețeli, având un cucui mai mult de o lună. Și nu, n-am cerut ajutorul să rezolv problema.

Dar când ai nevoie de ajutor financiar, ce faci?

Cei de mai devreme sunt demonii mei punctuali. Deunăzi, am citit la Arhi un articol despre Sunt femeie și îmi iau independența foarte în serios. Am citit comentarii de la postare, precum și comentariile lăsate pe Andra pe Facebook la același link. M-am șocat.

Povestea cu independența financiară face parte din aceeași serie de n-am nevoie de ajutor, dar îl accept. Numai că în cazul meu, lucrurile stau cumva invers. Până la vârsta asta, am susținut financiar câțiva bărbați care acum nu numai că nu mă mai salută când mă văd pe stradă, dar nici nu mi-au restituit vreodată banii. Mai pățăști. Și tot din această serie, n-am nicio problemă să plătesc eu nota de plată integral, din moment ce am acceptat să ieșim sau mai mult, te-am invitat chiar eu, cel mai probabil sunt pregătită financiar să plătesc eu masa & berea & dansul. Și da, sunt al dracului de puțini gentlemen care să plătească ei nota de plată, fie ea o apă plată la 5 lei sau o cină care valorează 500 lei. Dar nu despre asta este vorba acum, deși din experiență vorbesc.

Mi se pare normal și firesc să ajuți dacă poți, mai ales dacă sunt și sentimente implicate. Când se termină – sentimentele, trimiți și nota de plată finală, mai ales că viața bate filmul, întotdeauna, și nu suntem milionari în dolari sau deținători de lingouri de aur. Și cumva, viața le potrivește astfel încât ceva pe plan personal merge nasol, păi și profesional merge la fel. Și cel mai fain ar fi dacă și cealaltă persoană ar înțelege că banii înapoi nu sunt o formă de pedeapsă, ci pur și simplu ore muncite cu greu pentru un bine colectiv, care acum nu mai există. Iar filantropia se face cu cazuri în care crezi, nu cu cele în care ți-ai pierdut speranța. În teorie, că în practică n-o să mă apuc să le scriu băieților că îmi datorează niște sume de bani.

Bunicul meu m-a învățat o lecție foarte importantă de viață: de la oameni mai puțin, de la Dumnezeu mai mult. Și când zicea Dumnezeu, se referea strict la capacitatea noastră de a rezolva situația. O să continui să mă chinui cu bagajele, o să mai bricolez prin casă și o să mă rănesc și o să mai ies cu bărbați cărora o să le plătesc eu nota de plată, dintr-un motiv sau altul. Nu pentru că mă iau foarte în serios cu independența, ci pentru că mi se pare normal să fac toate astea. Până la vârsta asta, n-am întâlnit pe nimeni care să-mi zică că mă ajută el, că e el acolo să rezolve chestiile de natură fizică, că n-ar trebui să mă mai gândesc la cine plătește nota de plată și alte chestiuni asemenea. De aceea mă mir și acum când mi se deschide ușa, sunt ajutată la scos haina/pus haina pe mine, așezat scaunul, întrebată ce mai doresc, complimentată și surprinsă cu cadouri. Pentru că mie mi se întâmplă extrem de rar treburile astea. Din nou, viață.

*Inside my box este proiectul pe care mi-l propun toamna asta, vorbind public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire, încrederea în mine, răbdare , depresie  și cum am învățat să recunosc că nu știu.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *