Inside my box: depresia …

… sau cum m-am întors printre cei care aleg să meargă mai departe

Subiectul depresie nu-i nici nou, nici vechi, dar revine de fiecare dată când o tragedie se întâmplă. Tragedie care de cele mai multe ori devine știre de interes național. Recent, o mamă a decis să-și pună capăt zilelor, împreună cu cei trei copii ai săi. Am văzut atâta ură în comentariile conaționalilor încât m-am speriat. N-aș fi amintit de acest episod dacă n-ar exista patru persoane apropiate mie care la fiecare astfel de tragedie îmi sugerează să scriu și să vorbesc despre depresie, pentru că povestea mea de viață i-a ajutat să se facă bine. Și insistențele lor vin pentru că s-au gândit că poate mai sunt și alți oameni care au nevoie de ajutor și nu știu de unde să apuce problema. După șase ani, mă simt pregătită să mă expun public.

Așadar, povestea depresiei mele

Am spus povestea asta de atâtea ori oamenilor care păreau dispuși să audă încât mi-e greu să-mi adun cuvintele în scris. Ăsta-i primul sentiment pe care îl am despre ceea ce urmează să scriu, că părăsesc zona mea de confort și intru pe teren minat.

Aveam 20 de ani când l-am pierdut pe tata în lupta lui cu cancerul. În acel moment, tot universul meu s-a zguduit din temelii, s-a spart globul de cristal sub care stăteam atât de comod și puful s-a transformat în spini. Bine ai venit printre adulți, Oana! Știam de doi ani că tata are cancer, însă n-am întrebat vreo secundă care-i diagnosticul, cum stau lucrurile, care-i tratamentul, ce-i de făcut. Știam doar că tata venea o dată pe lună la București, la Fundeni, pentru tratament și medicamente. Se purta foarte normal în continuare, lucra la fel de mult, era la fel de acid ca întotdeauna.

Primul contact despre gravitatea bolii tatălui meu l-am avut datorită bunicul meu. Bunicul m-a întrebat dacă am avut vreo discuție mai serioasă cu tata, mai despre viață, cu sfaturi și lucruri importante de împărtășit. N-am înțeles ce voia să zică. Apoi, câteva luni mai târziu, la un consiliu de familie, tata m-a anunțat că s-a hotărât să-mi ia casă, ca “atunci când o să fiu pe lumea cealaltă să nu-mi fac griji că n-are cine să aibă grijă de mine și să fii nevoită să stai te miri unde și fiind în imposibilitatea de a plăti chirie”. I-am spus că n-are cum să fie chiar atât de rău, că oi găsi și eu un loc de muncă, că sunt sigură că mă pot întreține singură. Ai mei n-au fost de aceeași părere, așadar, după câteva luni de căutări, am găsit ceea ce mi-e acasă de 9 ani. După ce lucrările au fost gata, tata mi-a spus că acum poate să moară liniștit. Lucru care s-a și întâmplat cinci luni mai târziu.

Durerea pierderii lui am simțit-o abia când am ajuns la cimitir și preotul ne-a chemat să ne luăm rămas bun de la el. N-am fost în stare, am plecat. Până mi-am făcut loc prin mulțime și până am scăpat de toată lumea curioasă care mă întreba “Oana, ce faci, unde pleci”, de parcă nu era evident că aveam nevoie de fug de acolo, capacul sicriului a fost așezat și mi-am auzit nepotul care atunci avea trei ani întrebând de ce îl acoperă pe bunicul. Iar răspunsul pe care l-a primit a fost că bunicul nu se mai întoarce. Încă am coșmaruri cu sunetul făcut de cheia care a încuiat capacul sicriului și vocea lui bebe pe fundal întrebând de tata.

M-am întors la București și n-am mai ieșit din casă niște zile. Trăiam cu apă și somnifere, asta când nu plângeam. Telefonul l-am avut închis niște timp, până când prieten drag al meu a venit la mine, m-a pocnit și mi-a spus că dacă tot vreau să dispar, s-o fac stilat, nu așa, cum e la îndemâna tuturor muritorilor de rând. Aceea a fost prima și sper eu că singura palmă pe care am primit-o vreodată de la un bărbat. Datorită ei, acela a fost și the wakeup call. Imediat după am început să mănânc. Aveam coșmaruri și tot felul de scenarii în care trebuia să fiu mai aproape de tata, dar n-am fost, un sentiment de vinovăție care mă strângea de gât căci vara ce trecuse a fost cea mai sălbatică perioadă a vieții mele, luam din ce în ce mai multe somnifere ca să opresc toate astea și plângeam non-stop când eram singură, reușind să mă opresc și să par că țin lucrurile sub control când eram cu alți oameni. Mi-era o frică teribilă să știu că oamenii, fie ei familie, prieteni, cunoscuți, vor descoperi cât de vulnerabilă sunt eu. Și ce monstru sunt pentru că am fost neglijentă în relația cu tata.

Am mai dus-o așa cam o lună, când din nou a venit la mine respectivul prieten și uitându-se în ochii mei, m-a întrebat cât mai am de gând s-o țin așa. Și apoi mi-a spus că pentru el, eu sunt cel mai puternic om de pe pământ și și-ar dori să rămân în continuare așa, dacă tot am stabilit că vreau să mai rămân în zonă și să nu dispar. Acesta a fost al doilea wakeup call.

A doua zi, m-am prezentat la spital și am zis ajutor. Eram deshidratată, aveam niște probleme cu inima, îmi bubuia capul și îmi apăruse o erupție pe corp, un început de psoriazis pe care au reușit doctorii să-l oprească la timp. Au urmat patru luni de terapie aproape zilnică, unde psihoterapeutul n-a scos mai nimic din mine, altceva decât că m-a convins să nu mai iau somnifere. M-am refugiat în lectură, mimam o viață normală, ieșeam cu prietenii, mă purtam normal, aveam însă insomnii și imediat ce adormea colega mea de apartament, plângeam. În afară de doi oameni, nimeni nu știa ce se întâmplă cu mine. Pluteam efectiv. N-aveam niciun chef de nimic, dar am găsit refugiul în lectură. Ceea ce am și făcut. Am decis că nu mai vreau să merg la terapie, nu vedeam nicio îmbunătățire. Și când mi-am anunțat psihoterapeutul că întrerup ședințele, mi-a spus că nu sunt bine și că dacă mă opresc acum, n-o să mă mai fac bine. Am plecat oricum. Eram în prăpastie și mă cufundam și mai mult, luând din nou somnifere ca să reușesc să dorm.

Niște săptămâni mai târziu, pur întâmplător m-am întâlnit cu o cunoștință medic care m-a diagnosticat pe loc, a făcut niște artificii și am plecat fără să știe nimeni din familie și dintre prieteni la o clinică din Austria. Psihiatrul de acolo a găsit soluția: m-a pus să vorbesc cu străinii despre ceea ce mi s-a întâmplat. Să mă aud cu voce tare spunând ce gândesc. Și atunci, vorbind în română cu străinii, am scos toți demonii din mine. Au fost cele mai intense 16 ore din viața mea, nu mă mai opream din vorbit. Când m-am trezit a doua zi, am simțit că plutesc. M-am întors acasă, am început să vorbesc despre ceea ce mi se întâmplase. Apropiații erau șocați că am mimat atât de bine totul toată perioada asta. Așa am redevenit cel mai puternic om pe care cei apropiați mie îl cunosc. Am fost în iad și m-am întors, fiind singură cam toată perioada asta, cu oameni care apăreau și dispăreau din viața mea, care nu știau cum să se poarte cu mine și care nu înțelegeau prin ce trec.

Am făcut apoi terapie cu copiii, ținând cursuri și workshopuri despre educație peste tot în țară și bucurându-mă că fac ceva util și frumos, îngropându-mă în muncă ca să uit de durere. Ea n-a dispărut niciodată, e aici, e parte din mine, însă am reușit să alung gândurile negre. Și mi-era bine, mă uitam în oglindă, mă vedeam. Însă procesul ăsta a fost întrerupt brusc când din viața mea a dispărut bunicul meu, printr-o împrejurare la care am luat parte. Toată munca pe care am avut-o cu mine într-un an și jumătate s-a năruit când mama m-a sunat să-mi spună că bunicul nu mai este. Dacă la pierderea tatei prăpastia în care mă afundasem a fost relativ adâncă căci am reușit să ies din ea și să merg mai departe, la pierderea bunicului am fost literalmente în Groapa Marianelor.

Bunicul a fost pentru mine și este în continuare modelul de bărbat cu toate calitățile posibile, omul care m-a făcut om, care mi-a oferit cea mai frumoasă copilărie din lume și care m-a învățat cele mai importante lecții de viață. Am experimentat niște forme de durere de care nu credeam că sunt capabilă, am plâns cât pentru o viață și m-am scufundat înapoi în depresie, de data asta amplificând totul căci durerea era dublă. Și am stat așa, pedepsindu-mă pentru suferința prin care treceam, crezând că așa e cel mai bine. Și poate cea mai dureroasă pedeapsă la care m-am supus a fost să mă conving că nu merit să fiu ajutată. Trei ani de zile am fost o epavă umană care nu se mai putea uita în oglindă, care părea că trăiește the time of her life, care s-a aventurat în niște relații cu oameni mai bolnavi decât mine, căreia pur și simplu nu-i păsa de ea, însă în același timp muncea profesional extraordinar de mult. Am început să adun victorii pe plan profesional și să capăt încredere că sunt un bun profesionist. Puteam să cuceresc lumea, aveam o încredere extraordinară în mine, însă sub masca de fier era depresia. Și somniferele care mă linișteau nopțile. Și plânsul din fiecare seară. Dacă v-ați întrebat vreodată de ce am cearcănele pe care le am, ăsta-i răspunsul.

Când am revenit la normalitate?

Când una dintre prietenele mele cele mai bune s-a sinucis, aruncându-se de la etaj. E drept că relația noastră se cam răcise pentru că am avut grijă să înlătur toți oamenii de lângă mine în tot timpul ăsta.  Dar ne vedeam cam o dată pe lună la niște petreceri pe care ea le organiza și povesteam diverse. Gestul ei m-a trezit la realitate, când îmi vărsam groaza veștii morții ei prietenului care m-a salvat pe mine.

Și atunci, el m-a întrebat:

“Oana, tu te-ai gândit vreodată să te sinucizi?”

Ăsta a fost al treilea wakeup call. Nu, niciodată. Dar NICIODATĂ în toată perioada asta cât am fost tristă. Luam somnifere ca să dorm, nu ca să-mi perforez creierul, n-am luat niciodată mai mult de două pastile, și asta pentru că chiar îmi doream să dorm și să opresc gândurile din capul meu. Nu m-am gândit niciodată să-mi tai venele, să mă înec, să mă arunc de la etaj, în fața trenului, etc. Singurul lucru la care m-am gândit ZILNIC a fost că merit să-mi fie rău. Dar nu mi-am provocat niciodată singură durere fizică.

Din 2 iulie 2014 sunt alt om. Am reluat terapia, am înțeles de ce am simțit nevoia să mă pedepsesc, am învățat să fiu mai blândă cu mine, dar nu suficient de blândă. Am învățat să iau viața de la capăt și s-o trăiesc intens, pe clipe, în fiecare zi. Am învățat să mă bucur de lucrurile mici care aduc bucurie temporară. Am învățat să spun ce simt, chiar dacă absolut toată lumea îmi spune că sinceritatea asta totală este pe de o parte intimidantă, pe de altă parte e prea mult. Procesul de vindecare a durat un an, iar acum sunt cum mă știți.

Din 2015, pot să vorbesc fără nicio problemă despre depresia prin care am trecut și de fiecare dată când o fac, îmi mulțumesc mie că deși târziu, am ales să mă vindec. Și-s chiar bine, aș îndrăzni să spun.

Faptul că am vrut să mă vindec este cea mai bună chestie care mi s-a întâmplat vreodată în viața asta. Faptul că am niște oameni extraordinari lângă mine care mă țin de mână este cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi de la viață. Eu știu că nu toți suntem atât de norocoși ca mine. Faptul că am reușit să-mi pun cea mai mare încercare a vieții mele pe hârtie electronică e o dovadă clară că dacă eu am putut, fiecare dintre voi puteți trece prin orice încercare a vieții.

Acestea fiind spuse, aș vrea să rețineți niște chestiuni:

  1. Nu mai judecați. Este cumplit pe fundul prăpastiei și nu știi de capul tău. Dacă ești printre norocoșii care n-au ajuns niciodată acolo, bucură-te de treaba asta. Acolo, în prăpastie, simțurile nu-ți mai funcționează.
  2. Este AL DRACULUI DE GREU să recunoști că ai nevoie de ajutor. Dar ăsta e pasul spre vindecare.
  3. Singurul om care te poate ajuta ești tu. Nimeni altcineva. Ceilalți sunt acolo ca să-ți dea indicii, dar numai tu pe tine te poți ajuta. Este un exercițiu de voință care depinde doar de tine.
  4. Nu insistați să vă impuneți punctul de vedere. Un om depresiv nu aude. Doar ce ziceam la punctul 1 că simțurile nu funcționează.
  5. Fiți prezenți pentru ceilalți. E important să știe că sunteți acolo pentru ei, dacă au nevoie de ceva.
  6. Ascultați dacă vor să vă vorbească. E parte din procesul lor de vindecare.
  7. Dacă ați trecut prin ceva similar, spuneți-le asta. Ne raportăm diferit la durere, dar toți știm cum e. Și e un fel de a spune “nu ești chiar atât de singur pe cât ai crede”.

În final, dacă nu v-ați plictisit încă citind, aș vrea să îmi cer scuze tuturor oamenilor din viața mea care mi-au spus că nu se simt prea bine și că sunt în depresie făcându-și self-diagnosis și le-am explicat că adevărata durere e atunci când chiar pierzi fizic pe cineva drag. Iubirile vin și pleacă, la fel și joburile, și prieteniile și alte chestiuni din trenul vieții. Lucrurile astea oricum se întâmplă, indiferent de ce ne dorim noi în viață pentru noi. La fel cum se întâmplă și moartea, fie că vrem să acceptăm sau nu. Pentru voi, lucrurile ar trebui să fie puțin mai simple și să găsiți puterea să vă ajutați singuri mai rapid decât cineva care și-a pierdut un om drag. Și vă mai rog încă o dată, trăiți clipa.

*Inside my box este proiectul pe care mi-l propun toamna asta, vorbind public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire, încrederea în mine și răbdare.


About


'Inside my box: depresia …' have 8 comments

  1. 6 September , 2017 @ 12:10 PM Ioana

    Buna, Oana,

    Imi place foarte mult autenticitatea cu care povestesti lucrurile, chiar daca sunt dureroase sau mai putin dureroase.
    Sincer, mi-ar placea odata sa iesim la o cafea. Intalnirea roscatelor :).

    Reply

    • 6 September , 2017 @ 6:21 PM Oana

      Mulțumesc mult. Când vrei, ieșim la întâlnirea roșcatelor 🙂

      Reply

      • 7 September , 2017 @ 1:25 PM Ioana

        Binee. Vorbim pe facebook :).

        Reply

  2. 6 September , 2017 @ 2:02 PM Alina

    Multumesc pentru ca ai ales sa iti impartasesti povestea… Trec printr-o situatie similara acum, iar terapia si faptul ca mi-am dat voie sa spun ca am nevoie de ajutor (nu doar al terapeutului, dar si al celor din jur) au fost cele mai bune decizii pe care le-am luat eu pentru mine…

    Reply

    • 6 September , 2017 @ 6:23 PM Oana

      În primul rând, îți mulțumesc pentru că ai împărășit cu mine experiența ta. Ce vreau să îți amintești este că nu-i ușor deloc, dar ce se va întâmpla la final o să fie wow. Îți promit eu. Hold on there, primul și cel mai important pas l-ai făcut deja. Îmbrățișări virtuale 🙂

      Reply

  3. 7 September , 2017 @ 7:17 PM Daniela Vlad Nana

    Onutel,sint impresionata de ce am citit,mai ales ca eu te stiu.Stiu ca esti un copil sensibil si te am iubit si te iubesc de cand te ai nascut,de cand te am vazut prima data.Imi pare rau ca nu am stiut cu adevarat prin ce ai trecut si cate framantari sufletesti ai avut.Te rog sa ma ierti.Am simtit ca se intimpla ceva ,dar am zis ca departarea e de vina,faptul ca nu ne mai vedeam atat de des.Ma bucyr ca ai reusit,ai revenit si esti un om deosebit ,de care sint foarte mandra .Sa nu uiti ca te iubesc si sint si voi fi alaturi de tine cu tot sufletul.copil drag,roscat si frumos

    Reply

  4. 11 September , 2017 @ 7:48 PM Gabriela

    Bravo Oana pentru curajul de a vorbi public despre asta.
    Si, Multumesc.

    Reply

    • 12 September , 2017 @ 12:07 PM Oana

      Și eu mulțumesc pentru că ai citit 🙂

      Reply


Would you like to share your thoughts?

Your email address will not be published.