Home / Idei roșcate / Inside my box: confesiunile

Inside my box: confesiunile

Treceam mai devreme prin bucătărie și m-am surprins în oglindă. Sunt ciufulită, nemachiată, încercănată și mi se pare că m-am îngrășat. N-am niciun motiv real să fiu tristă, dar e acolo, o simt. Apasă pe ploape, umezește ochii, strânge stomacul, taie cheful. Mă forțez să zâmbesc, nu iese.

În același timp, îmi trec prin cap toate abuzurile prin care am trecut de-a lungul timpului, tot ceea ce  se întâmplă pe internetul românesc de două zile încoace, lansarea campaniei de fundraising a uneia dintre cele mai mișto prietene ale mele, DL-ul pentru print, interviul pe care nu l-am scos încă de pe reportofon, articolul din draft, lista de emailuri la care trebuie să răspund, to do list-ul zilei de mâine.

Mă întorc în cameră și mă uit la buchetul de trandafiri albi pe care l-am primit. Nimeni, niciodată, nu mi-a dăruit un buchet de trandafiri albi. Până ieri. Mă întreb cum niște flori într-o vază pot aduce atâta bucurie. Zâmbesc. Mi-am oprit capul pentru exact 3 secunde, când m-am focusat pe fiecare dintre cei șapte trandafiri albi. Citesc din nou poza-mesaj primită în dar: we accept the love we think we deserve. Și brusc, tăvălugul.

Caut într-un sertar toate scrisorile scrise către ei, cei pentru care n-am fost omul potrivit la locul potrivit la timpul potrivit. Apar date exacte, orașe,  amintiri pe care le uitasem. Recitesc bucăți din sufletul meu. Redescopăr confesiuni. Mă întreb când am fost eu capabilă de toate lucrurile acelea pe care le-am înșiruit acolo.

Mă apucă o nevoie ciudată de a vedea ce mai fac destinatarii scrisorilor. Deschid Facebook, introduc nume după nume în bara de search. Oameni răspândiți pe întreg globul. Unii, încă apropiați mie, mai schimbăm câte o vorbă. Alții, complet străini. Nu-i mai recunosc nici măcar fizic. Toți sunt fericiți pe internet, în vacanțe, în viețile lor de zi cu zi, la jobul pentru care au muncit al dracului de mult. Cu ele. Și pentru că așa-i în viață, pe unele chiar le cunosc. Karma is a bitch, asta în cazul în care nu experimentați deja singuri.

Mă cert. Din nou. Pentru fiecare om în parte, pentru că i-am spus sau nu i-am spus ce simt, după caz. Mă cert pentru că am dat prea mult sau prea puțin, iar pentru asta am o dovadă vie și palpabilă: le-am așternut suflet oamenilor ăstora în niște scrisori pe care nu le-am expediat niciodată. Mă mai cert și pentru că în toți anii ăștia n-am învățat mare lucru despre relațiile personale. Fac în continuare aceleași greșeli.

Am prostul obicei care s-a transformat într-un defect vizibil și din ce în ce mai enervant să spun ceea ce simt, ce gândesc și ce vreau. Combinația asta este aproape fatală pentru orice relație personală, dar funcționează bine profesional. Sunt teribilă.

O să termin curând să mă biciuiesc singură pentru fiecare acest n-am fost omul potrivit la locul potrivit la timpul potrivit. O să fie bine căci știu cum e să fie rău și mai e mult până acolo. Și apoi … nu știu. Oi vedea.

Scrisul e formă de terapie și o recomand tuturor. Puneți pe hârtie gânduri și sentimente, adresați-vă întâi vouă, apoi celorlalți. Spuneți cu voce tare niște lucruri. Doare, am mai povestit eu, dar e sănătos. Sinceritatea cu propria persoană este cel mai bun motor de reușită în viață. Iar combustibilul este iertarea personală, de aceea unii trecem mai încet sau mai rapid prin viață.

*Inside my box este proiectul pe care mi-l propun toamna asta, vorbind public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire, încrederea în mine, răbdare , depresie, cum am învățat să recunosc că nu știu și n-am nevoie de ajutor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial