Inside my box: încrederea în mine

De anul trecut am experimentat o frică teribilă să vorbesc despre temerile mele, frică care a degenerat în niște probleme cu încrederea în mine. Dar n-a fost timpul așa. De când mă știu, am vorbit foarte deschis despre mine, răspunzând sincer la toate întrebările și explicând că nu sunt în zona mea de comfort pentru cele a căror răspuns nu voiam să-l zic cu voce tare.

Chestiunea cu neîncrederea a început de undeva de prin 2016, când am cunoscut un bărbat al cărui principal obiectiv era să facă mai mulți bani. Speculând că sunt o persoană cu o rețea impresionantă de amici, prieteni, cunoștințe, a început să mă preseze să ieșim zilnic la evenimente, fie ele de business sau cultural-artistice. Îi prezentam toți oamenii care se aflau în locul respectiv, oameni pe care îi cunoșteam și cu care de obicei aveam mai multe de povestit decât small talk-ul tradițional. Iar pe el îl deranja teribil că eu aveam discuții din zona personalo-amuzantă, în loc să vorbesc business, orice ar însemna acest business. Nu numai că îl deranja, dar când plecam îmi făcea o întreagă analiză a discursului, spunându-mi ce om slab sunt eu de pun pe tapet toate problemele prin care trec, toate dilemele mele profesionale, chestiile medicale și mai știu eu ce alte lucruri. Și cireașa de pe tort, îmi tot spunea că nu sunt deloc amuzantă, lucru care aparent m-a marcat mai mult decât era cazul, și că oamenii râdeau și zâmbeau pentru că eu râdeam la gluma mea. Altfel spus, cunoscuții mei erau doar politicoși cu mine.

După ce m-a secat de toată energia posibilă niște timp, am decis că e mai bine să ne vedem de ale noastre separat, nu împreună. A urmat un haos total în care el nu înțelegea ce s-a întâmplat, niște vină aruncată gratuit care a dus la un atac de panică al meu – chestiune care s-a întâmplat tot din pricină de prea multă sinceritate din partea mea.

Și pentru că n-am mai răspuns deloc la mesajele lui, unele din zona profesională, a urmat un proces prin care m-a dărâmat interior atât de tare încât am început să am și mai multe întrebări dacă eu chiar sunt un om bun, dacă eu chiar sunt un bun profesionist, dacă eu chiar fac lucrurile bine, dacă eu chiar sunt cea care pretind că sunt.

Așadar, haosul ăsta creat de el cu nervii întinși la maximum încă îl tratez, aproape doi ani mai târziu. Desigur, faptul că băiatul ăsta a pus dinamită la baza încrederii mele și aceasta a explodat a fost doar vârful icebergului. Zic asta pentru că prietenii mei cei mai apropiați știu că am self-trust issues pe care le motivez divers, de la chestiuni care mi s-au întâmplat în copilărie și-s deja tratate, dar mi-e simplu să dau vina pe ele la chestiuni legate de faptul că în viața profesională, eu nu primesc feedback. Sau nu suficient. Sau nu-l percep eu ca feedback. Așadar se prea poate să fi văzut deja la mine chestii despre cum mă laud singură pentru niscavai realizări.

Acestea fiind spuse, ce fac ca să repar ce e stricat?

Foarte sincer răspund că nu prea multe. Spre deloc. Însă fac singurul lucru pe care l-am învățat în cea mai neagră perioadă a vieții mele: vorbesc cu oameni, atât apropiați, cât și străini dispuși să asculte. Și îi rog să mă ajute cu o părere. Să-mi spună ce cred ei că ar fi mai bine să fac. Desigur, cu cât extind focus-grupul despre viața mea, cu atât am parte de un haos mai mare – oamenii sunt diferiți, au experiențe diferite, văd diferit lucrurile, ceea ce e și bine și rău. Și așa cum o grămadă de oameni foarte apropiați mie îmi spun, eu cer mereu sfaturi de la alții, dar pentru că nu le ascult activ și nu le implementez, fac mereu aceleași greșeli. Și ghiciți ce? De fiecare dată pun exact aceleași întrebări. D-aia recunosc și public că n-am rezolvat încă treaba asta cu self-esteem-ul din care practic izvorăsc toate celelalte. De fapt, n-ascult. Nu mă ascult nici pe mine, nici pe alții. Dar am început să lucrez mai intens la asta.

Dar de ce povestesc despre asta?

Se întâmplă să știu mai mulți prieteni care-s în situația în care eu am fost – sac de box pentru frustrările celui/celei pe care o cred jumătatea mai bună. Și nu-i normal. Desigur că nu-i normal. Doar că săpând la baza încrederii în noi, oamenii ăștia slăbesc puțin câte puțin temelia încrederii în noi. Și până la urmă pleacă, dacă noi ne decidem că vrem să ne refacem temelia, însă nimeni nu ne învață cum e cu construcțiile de acest tip. Din păcate. Însă mai rău decât atât e obișnuința. Am mai povestit eu acum ceva vreme despre ceilalți bărbați, poate cea mai dureroasă experiență la care am luat parte în raport cu genul masculin. În continuare cred că cel mai grav mi se pare jocul psihologic de umilire. Să se uite în ochii tăi și să-ți spună că nu valorezi nimic. Să îți pierzi mințile și să începi să crezi că are dreptate. Să te desconsideri. Să nu mai crezi că ești suficient de bună pentru dreptul la replică. Să nu mai conteze nimic altceva decât părerea lui despre tine.

Te recunoști în descriere?

Dacă nu ți-a spus nimeni până acum și ai ajuns aici, citind asta, să știi că a cere ajutor nu înseamnă nimic altceva decât că vrei să te faci bine. Și-i foarte bine cu binele, chiar dacă nu-ți mai amintești exact cum e treaba asta. Și-i absolut extraordinar să te poți uita la tine în oglindă fără să te mai cerți. Garantat 100%.

Ca disclaimer, nu-s în nicio prăpastie abisală, sunt doar uneori confuză cu aspecte legate de viață în general și de sentimente în particular. Ca noi toți, de altfel. Dar e ok să nu recunoaștem public că avem probleme.

ps: am folosit poza cu mine din oglindă căci de multe ori mi s-a întâmplat să mă uit, dar să nu mă recunosc.

*Inside my box este proiectul pe care mi-l propun toamna asta, vorbind public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris și despre plânsul de fericire.


About


'Inside my box: încrederea în mine' has no comments

Be the first to comment this post!

Would you like to share your thoughts?

Your email address will not be published.