Home / Idei roșcate / D-ale Oanei / Îmbrățișări virtuale. Prietenii reale.

Îmbrățișări virtuale. Prietenii reale.

Sunt Oana și sunt un om suficient de prietenos încât să las oameni noi să intre la mine-n viață și suflet. Desigur, această calitate a mea îmi aduce în 95% din timp supărări, frustrări și tristeți, câteodată chiar lacrimi, căci mă implic destul de mult în bunăstarea celor pe care îi consider eu apropiați mie, deși de cele mai multe ori nu există revers. I’m a giver, this is what I do and nothing will change.

Au fost vremuri când nu mai lăsam pe nimeni să se apropie și poate era mai bine, dar în vremurile acelea eram de o tristețe nemărginită. Eu nu mai vreau să ajung acolo iar, e întuneric, frig și rău. Mai bine supărată pe propia-mi persoană două-trei zile, decât bolnavă de tristețe permanentă.

Doar că în amalgamul de oameni noi care vin, poposesc puțin, îmi schimbă stările și apoi pleacă, mai sunt și oameni care rămân. Oameni cu care nu vorbesc poate cu zilele/săptămânile/lunile și atunci când reluăm discuțiile, timpul pare că n-a trecut. Și oameni care sunt acolo necondiționat pentru mine, care apar fix când mai încasez ceva de la Doamna Viață prin mesagerii ei. Doar că oamenii ăștia sunt la mii de km distanță. Câteodată, nici măcar nu simt că sunt atât de departe, atât de aproape îi simt. Și tot câteodată, deși poate ne-am cunoscut cândva demult și prea puțin atunci, online-ul ăsta a ajutat să ne cunoaștem mai bine, să ținem mai mult unul la celălalt, să fim parte din viața noastră de zi cu zi chiar dacă la distanță. Și contează al dracului de tare când ești ușor supărat că n-ai greșit cu nimic, dar totuși ai fost lovit – destul de tare chiar, și primești următorul mesaj:

You know you can call me whenever something happens. Or just text me. Or when you feel like you want to talk to someone.

El e omul de la care am învățat cum e treaba cu dragostea la distanță și că poate exista, doar că e nevoie de doi. El e omul care s-a chinuit vreo două săptămâni să găsească o variantă astfel încât să plece s-o îmbrățișeze pe iubita lui recent trecută prin niște experiențe nu foarte prietenoase în Ucraina. El e cel care mi-a tot spus că o îmbrățișare virtuală înseamnă la fel de mult ca una reală, pentru că e vorba de sentimentul ăla pur de prietenie reală. Și tot el mă ceartă când îi mulțumesc pentru că de fiecare dată mă ascultă, iar el îmi tot explică că asta înseamnă, de fapt, prietenia.

Chestiunea e că nu-s singura care se poartă așa. Nu știu dacă e normal sau nu, dar suntem mulți care dăm în online o bucată de suflet. Și tot atâția care suferim, cumva, de pe urma acestui lucru. Doar că noi nu ne mai schimbăm. Poate doar să ne pregătim mai bine când primim palme virtuale, însă bunătatea e o chestie învățată de care cu greu te desparți. Mai ales bunătatea asta necondiționată. Și n-o să renunț vreodată la felul meu naiv și darnic, căci ar însemna să nu mai fiu eu. Iar eu știu cât de greu e când nu mai sunt eu, am fost deja în locul ăla și nu vreau să mă mai întorc.

Știu, n-avem timp, dar îmbrățișați-vă prietenii, măcar virtual dacă real nu se poate. Întrebați ce mai fac și dacă sunt bine. În spatele pozelor cu pisici și cafea, s-ar putea să fie o mare tristețe. Și chiar dacă sunteți la distanță, rămâneți acolo, în căsuța de chat sau în mesajele de Whatsupp, căci trăim într-o lume nebună și câteodată e nevoie de ceva normalitate, zâmbete, glume cu cineva care-i la un ecran distanță. Și cine știe ce se poate întâmpla mai departe ?

Cam așa e viața în 2017. Și exemplele sunt acolo. Doar că câteodată, se poate întâmpla ce au ei. Și mulți alții.

Photo: Unsplash

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial