Home / culturALE / D-ale lui Enescu. II.

D-ale lui Enescu. II.

Deschiderea Concursului Internațional George Enescu a fost copleșitoare, cel puțin pentru mine. Am și scris pe cealaltă rețea de socializare următoarele:

A fost prima dată când am ascultat live Poema română. Habar n-aveam ce trăiri urmează să am, însă am învățat că niciodată nu-i simplu cu maestrul Enescu. Apare când te aștepți mai puțin și te duce într-o lume muzicală despre care habar n-ai, dar te fascinează și te face să te întrebi de ce pare nu l-ai descoperit mai devreme.

Un play mai jos, apoi citiți ce am găsit că a povestit maestrul despre creația sa:

Era convins că poate face primul pas. Curios, pasul acesta semăna mult cu cel pe care-l încercase orbește la vârsta de cinci ani. Țara Românească se numise prima operă scrisă la Liveni. Ar fi meritat să se numească la fel și prima compoziție adevărată. Firește, aceasta n-ar fi fost o operă, ci altceva, un poem poate … Poema română… Titlul îi veni în minte mai înainte de a fi așternut pe hârtie prima notă. Știa exact cum ar trebui să fie această muzică. (…)

După o căzătură cu scaunul care îi cauzase contuzia unui deget de la mâna stângă și astfel cauza neparticipării maestrului la concursul de tinere talente ale conversatorului din Paris, acesta se bucură nespus că se poate întoarce la scrierea Poemei române.

Planul era simplu. Va evoca mai întâi o seară de vară, dinaintea unei zile de sărbătoare … Era poate amintirea cea mai dragă din anii copilăriei: nu atât sărbătoarea, cât mai ales ajunul ei, când aștepți o nouă zi, mai proaspătă, mai veselă decât celelalte … Iată, se aud clopotele serii, se lasă noaptea scăldată în razele lunii. În tăcerea întunericului se distinge, din depărtare, doina păstorului … aceasta era poate prima impresie muzicală a vieții lui, nu-și amintea ce anume auzise înainte: glasului fluierului sau al mamei.

Desigur că cele mai multe nopți se scurseseră pașnic, netulburat. Enescu își amintea însă mai ales nopțile în care norii înghițeau luna, anunțând clocotul furtunii … Așadar, furtuna! Își amintea bine: în anii în care învățase să înșire păsările pe firele de telegraf, visa să poată crea și el tunete și trăsnete, ca natura … Acum i se oferea prilejul. E drept că între timp aflase că furtuna este un vechi oaspete al muzicii simfonice: fusese redată și de Beethoven, de Rossini, de Vivaldi, ba chiar și de Mozart, care iubea atât de mult ziua însorită. Dar furtura lui era o furtună românească …

Apoi, încleștarea trece … Se aude cântecul cocorului … și iarăși clopotele, care anunță că a început sărbătoarea. Poate fi o sărbătoare fără dans? Și iată, deci, hora, buna lui prietenă, înveșmântată în haine de simfonie. (…)

Deocamdată el nu dorea să facă decât un prim și modest monument muzical al României. Cizelă îndelung fiecare frază. Folosi resurse de strălucire a orchestrei, fără, totuși, să poată sau să vrea să arunce în luptă jerbele de culori pe care le stăpânea Ravel. Ceva îl reținea, îndemnându-l să scrie cât mai simplu. La 16 ani ai uneori dorința să arăți tot ce știi, să-ți amețești ascultătorii cu ceea ce ai învățat în anii de conservator. Ce-l împiedica? Poate simțământul că în lucrarea aceasta de început nu e vorba numai de el, ci de o întreagă lume care l-a născut pe el, o lume necunoscută, până atunci, Parisului.

După ce a finalizat lucrarea, s-a dus la Saint Saens, cel mai admirat și cel mai temut muzician al Franței, pentru aprobare, ceea ce s-a și întâmplat. Apoi, Edouard Colonne a fost de acord să dirijeze Poema română. Criticile au fost pozitive, Enescu foarte emoționat, totul bine, dar nu extraordinar cum se aștepta maestrul. La puțin timp după premiera de pe scena pariziană, a venit cu Poema română acasă, la Ateneu. Și, deși orchestra era dirijată de Eduard Wachman, acesta i-a propus lui Enescu să-și dirijeze propria compoziție.

Lui George Enescu nu-i venea să-și creadă urechilor. Nu se suise niciodată la pupitrul unei orchestre, afară, bineînțeles, de micile producții din cadrul conservatorului. Știa că nu-i va fi greu să conducă interpretarea Poemei române și nu aceasta îl emoționa, se gândea însă că, în ciuda anilor petrecuți în străinătate, debutase ca violonist în țară, și acum iată, tot în țară, debuta ca și dirijor. Hotărî tainic să încredințeze Bucureștiului cât mai multe din viitoarele prime audiții, pentru că astfel publicul român să devină nașul tuturor încercărilor sale.

(…)

În după-amiaza concertului, Enescu nu fu doar un dirijor, pentru zece minute cât dura execuția poemei, se simți stăpân absolut al universului sonor, așa cum nu se mai simțise decât la vârsta de trei ani, în boschetul grădinii din Liveni. I se părea că instrumentiștii nu cântă numai, ci și ascultă, iar publicul nu ascultă numai, ci și cântă.

*din Povestiri despre George Enescu, Ionel Hristea, editura Tineretului, 1968.

D-ale lui Enescu

Seria D-ale lui Enescu am începută datorită Concursului Internațional George Enescu, care se desfășoară zilele acestea. Concursul George Enescu este poveste muzicală pentru tinerii la început de carieră muzicală. O poveste începută chiar de maestrul Enescu, care și-a dorit foarte tare să sprijine tinerele talente. Căci așa fac marile valori: le dau oamenilor posibilitatea să devină mai buni.

Prima parte din D-ale lui Enescu o găsiți aici și este despre primul lui concert.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial