Home / culturALE / Artsy / Confesiunile unei iubitoare de artă: Picasso, unde ești?

Confesiunile unei iubitoare de artă: Picasso, unde ești?

Nu știu nici când nici cum m-a apucat pasiunea pentru artă modernă/artă contemporană. Aș zice că anul de grație 2010 m-a adus pe calea artei, când am petrecut o perioadă mai lungă de timp la Londra și am consumat artă. Tot de atunci am și fascinația pentru TATE – de altfel, de acolo știu majoritatea artiștilor și ce se explune la TATE în expozițiile temporare îmi este în continuare un reper.

Dar știu ce mă fascinează la acest tip de artă – faptul că îmi pot imagina orice a vrut să zică autorul. Cred și susțin că arta modernă și cea contemporană lasă loc imaginației și îți pune niște întrebări care te fac să ieși puțin din propria cutie. Iar noutatea mă atrage ca un magnet. Poate de asta nu renunț încă la meseria de jurnalist.

Picasso
Când l-am întâlnit pe Picasso. Antibes, Franța, martie 2018

Pe Picasso l-am văzut doar o dată în viața mea*, la Paris. N-a fost neapărat dragoste la prima vedere căci e al dracului de greu să decriptezi arta lui. Sau al dracului de greu pentru mine. Așadar orice întâlnire cu el este prilej de testare a cunoștințelor care între timp s-au mai consolidat cu niscavai noțiuni teoretice. Iată-mă, deci, în Scoția, la Edinburgh, unde în a lor National Gallery este un Picasso. De fapt sunt doi, dar abia acum am aflat. Să vă povestesc.

Clădirea e relativ banală, având în vedere ce bijuterie arhitecturală de oraș este Edinburgh. Însă te întâmpină cu un mesaj care te răscolește:  EVERYTHING IS GOING TO BE ALRIGHT. Băi băiatule ( n.red. Martin Creed, artistul), păi de unde știi tu că am venit în vizită fix în ziua când îmi explodează capul de durere și de gânduri? Când o să se așeze lucrurile? După ce văd expoziția? Spune-mi acum, că răbdare n-am. Creed zice că mesajul lui are legătură cu nevoia artistului de a crea emoție vizitatorului. Oh, și ce de emoții.

Mi-a luat vreo trei ore să parcurg toată expoziția. Îmi răsuna în cap acest  EVERYTHING IS GOING TO BE ALRIGHT la fiecare tablou. Și îmi doream ca în fiecare cameră pe care o descopeream, să apară Picasso. Să vină, să-l văd, să-l înțeleg. N-a fost să fie. L-am căutat. Chiar l-am căutat. Și l-am găsit după ce am întrebat femeia de serviciu unde este Picasso.

Dragul de el, era după un stâlp, într-un colț. Dar nu era el, era ea. Ea, fosta lui soție. Jacqueline se uită la tine, prin tine cumva. Te întrebi de ce i-au ales un colț, tocmai ei, britanicii, care au cel mai complet și bine pus la punct sistem de vizite într-un muzeu (cred eu). După care am înțeles: îi simți privirea. Simț nevoia să întorci capul să vezi dacă mai este cineva în spatele tău. Nu e nimeni, e spațiul mult prea mic. Se uită la tine. Se uită prin tine. EVERYTHING IS GOING TO BE ALRIGHT. De ce să ai un Picasso în custodie și să-l ții relativ ascuns? Pentru că lucrurile sunt simple: unele tablouri necesită intimitate între tine și ele. Pentru că într-un spațiu îngust, poți crea o oareșicare intimitate. Pentru că tabloul este un nud, o poveste disecată geometric dar totodată încadrată perfect în corpul ei, cu focusul pe simboluri ale feminității: sânii, abdomenul și fundul.

Pablo Picasso, Nu Assis [Seated Nude]
Nu Assis painting by Pablo Picasso at the Scottish National Gallery of Modern Art

Și totuși, de ce ascunzi după un stâlp un Picasso?

Mie personal mi se pare că Picasso este atât de cunoscut astfel încât fără probleme atragi și mai mulți turiști la tine-n galerie. De altfel, de asta avem tablouri într-o galerie, nu? Să fie văzute. Să fie admirate. Să fie criticate. Dar dacă întâlnirea cu Nu Assis nu-i pentru toată lumea? Dacă nu-i în lumina reflectoarelor fix pentru că e nevoie ca totul să fie bine ca să îi poți înțelege intimitățile? Dacă … e o greșeală din partea muzeului?

Niște luni mai târziu, dintr-o întâmplare, m-am reîntors la Edinburgh. Am ajuns din nou la National Gallery, n-am mai urcat s-o văd pe doamna lui Picasso. Am întrebat la recepție dacă sunt mulți vizitatori care întreabă de Nu Assis. Mi-au spus că da. Oamenii chiar vin să vadă un Picasso. Mai descoperă și un Matisse, un Magritte, un Max Ernst, un Henry Moore, un Georges Braque (apropo, e fantastic), un Andy Warhol pe parcurs. La fel ca mine. Și te surprinde că de fapt ai venit pentru vedeta muzeului, cu scuzele de rigoare pentru celelalte opere de artă, și descoperi o lume fascinantă. Și la fascinant integrez și cele trei camere pline ochi de lucrări ale copiilor din școlile generale din Edinburgh. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată în vreun muzeu din România vreo expoziție cu desene ale copiilor. Dar nu cred că le-am văzut pe toate.

*între timp, l-am găsit pe Picasso la Antibes, în Franța. Dar mai povestim despre asta.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial