31 de zile de vacanță: apus

Până de curând*, văzusem răsăritul doar o singură dată în viața mea, iar asta se întâmpla într-o altă viață, acum 12 ani, când singura mea grijă era ținuta pentru următoarea petrecere la care ajung.

Long story short, vorbesc de Grecia, de un grec extraordinar de sexi, de o insulă și de o bărcuță. Mama romantismului cel mai romantic. Am înmagazinat atât de bine și am ascuns atât de departe acea amintire, încât de la acel moment am decis că răsăritul trebuie să fie doar pe special, pe om fain cu care să împarți ziua ce va să vie, en fin, ați prins ideea. Așadar, am refuzat asumat toate răsăriturile de la mare / munte pentru că nu erau ca-n filmul din capul meu.

În schimb, am adunat foarte aproape de Oana cea boemă care se vrea mereu pe drumuri în căutare de povești și oameni, apusurile. Și pentru că trebuia cumva să rebalansez situația, cred că fiecare apus pe care-l trăiesc în mod conștient este forma de a-mi aminti a universului că sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile care mi s-au întâmplat peste zi. Și că acum sunt acolo, eu și apusul, facem bilanțul și ieșim pe plus. Mereu.

Și la mereu ăsta mai adaug și ironia că niciodată camera telefonului mobil nu captează corect spectacolul de pe cer. Și-i bine și rău în același timp, că aș vrea câteodată să îmi amintesc cum fu.

Iar în toată povestea asta intervine un loc magic din România, o Oltenie profundă, un sat pe malul Dunării și un festival de film și artă gastronomică care de patru ani de zile îmi oferă cel mai frumos apus din lume. Port Cetate.

Dar să vă povestesc puțin în cuvinte, poate totuși îmi iese. Timpul aici trece încet, mai ales că singurele griji sunt legate de locul unde să te așezi ca să mai citești ceva: poate la plaja amenajată, poate pe ponton, poate în hamac, sau pur și simplu pe iarbă. Vă zic, uneori e greu. Apoi, când se lasă seara, soarele se apropie de malul românesc al Dunării, colorând în nuanțe de roșu tot pământul bulgăresc. Pe nesimțite, bila perfect rotundă se ascunde în spatele unor munți bulgărești, mai lăsând ceva vreme lumina roșiatico-portocalie care îți taie respirația. N-ai cum să nu remarci așa joacă de-a artistul plastic a soarelui cu noi, muritorii. Iar tot noi, muritorii, în loc să medităm la moment și să-l capturăm în minte și inimă, ne supărăm că fotografiile pe care le facem cu smartphoneul nu redau exact realitatea. Și cât tragi câteva zeci de cadre, trece momentul pe lângă tine și îți rămâne doar să vorbești despre ceea ce tocmai s-antâmplat în timp ce tu erai ocupat cu altceva. Chiar și așa, călător de profesie fiind, aici e CEL MAI FRUMOS APUS pe care eu l-am văzut vreodată.

Amu, sunt subiectivă până la Dumnezeu și mai sus, că-s crescută pe malul Dunării. E drept că nu mi se părea frumoasă neapărat cât am fost copil și adolescent, dar era acasă. Și pe unde merg și-i Dunărea aproape, chiar mă simt ca acasă. Mai ales de când am ceva dificultăți în a defini acasă.

*S-a întâmplat și al doilea răsărit din viața mea, tot într-o barcă, cu gașcă faină de oameni care au plecat cu noaptea-n cap în căutare de frumos în stare pură prin Delta Dunării. Așadar, din nou bărcuță, din nou mare, zero romantism, dar sentimentul ăla că filmelor din capul meu le mai trebuie din când în când și un alt scenograf. Momenan, rămân pe poziții la regie.

Și pentru că mi-e atât de drag apusul, las mai jos o selecție de poze de prin diferite locuri din lume, unde bucăți din mine au rămas:

Sunset over Zabola Estate

Sunset over Transalpina

Sunset over Razim Lake

Sunset over London

Sunset over Dead Sea

Sunset over Aman

Sunset over Bucharest Old City

Sunset over Port Cetate

Fotografia din deschidere e de Divan Film Festival / (c) Adi Bulboaca


About


'31 de zile de vacanță: apus' has no comments

Be the first to comment this post!

Would you like to share your thoughts?

Your email address will not be published.