Home / Idei roșcate / D-ale Oanei / Amintiri din copilărie: bacalaureat

Amintiri din copilărie: bacalaureat

Sunt iar mică, e iunie și mă pregătesc de bacalaureat. Întâmplarea face ca o rudă apropiată să moară chiar atunci și astfel să se reîntrăgească familia extinsă. La pomană, trec prin șirul de întrebări specifice: ce facultate vreau să urmez, în ce oraș, ce carieră îmi doresc. Răspund, cuminte și politicos: vreau să mă fac jurnalist. Trec probele, vin rezultatele: notă mare, dar nu extraordinară, căci am încurcat borcanele la filosofie.

E brusc septembrie, mă prezint la examen la FJSC, intrând ultima în sală din motive de trafic. După examen, mă întâlnesc cu tata, care întreabă, mai mult retoric, cum o să mă fac eu jurnalist din moment ce examenul e o glumă pe bază de compuneri creative, iar eu n-am fost în stare să rețin 14 filosofi și să scriu un eseu despre unul dintre ei. Vin rezultatele la FJSC, sunt printre primii pe listă. Acasă se simte un fel de ușurare, copilul rebel al familiei măcar a intrat la facultate. Câteva ore mai târziu, sunt doar eu cu frate-miu, bem ceva pe un semi-întuneric. Într-un moment rar de sinceritate, frate-miu îmi spune că el a stat de vorbă cu tata despre chestia asta legată de jurnalism și nu mă cred în stare, au și râs de mine în eventualitatea unei întâlniri dintre mine, ca jurnalist, și vreo vedetă de la Hollywood. Dar că dacă n-o să-mi iasă treaba asta, pot oricând să mă bazez pe el.

Au trecut mulți ani de atunci și credeam că am uitat momentele astea. Doar că fix acum, pe aleea parcului pe care îl traversez, în fața mea doi îndrăgostiți vorbesc despre bacalaureat și despre presiunea părinților pentru a studia dreptul. Și mai vorbesc despre frică: nu pot și nici nu știu cum să le spună părinților că nu vor să studieze dreptul. Ea ar vrea să se facă dansatoare.

Iar eu … Eu mă gândesc că într-o săptămână*, am cunoscut două somități de la Hollywood, Sophia Loren și Tim Robbins. Mă gândesc că încă practic jurnalismul, chiar de pe băncile facultății, și am punctat ceva întâlniri cu mari oameni. Și pentru prima dată, mă gândesc că poate tata e mândru de mine, dar n-am cum să știu asta din moment ce nu mai e.

Însă pentru a nu știu câta oară, îmi reconfirm faptul că am avut parte de cei mai mișto părinți din lume, care m-au lăsat să fiu copilul rebel al familiei.

*Textul l-am postat inițial pe Facebook, în vara lui 2016, fiind la Festivalul de Teatru de la Sibiu. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *