95

Am avut iar o noapte lungă. O noapte cu amintiri din copilărie care au revenit, cumva, buluc peste mine. Una din nopțile alea din an când mi se întâmplă asta. Bine că nu-s prea multe căci atâtea emoții dăunează grav ciclului vieții mele.

Acum 28 de ani, cam pe la ora asta, îi făceam bunicului meu un cadou total neașteptat pentru el: am început să merg sub ochii lui. Mi-a povestit scena asta de nenumărate ori, cel mai adesea la aniversarea mea sau la aniversarea lui. Eram eu, bunica și el în bucătăria casei, el stătea pe scaunul lui de lângă sobă, eu în brațe la bunica. M-a chemat la el și m-am dus, nesusținută. Apoi, bunica m-a chemat înapoi la ea. Și iacă-tă minunea, copilul de aproape un an aka eu a început să meargă. Și nu m-am mai oprit de atunci. Desigur, nu-mi amintesc nimic din cele descrise, dar îl văd și acum pe bunicul pe scaunul lui din sufragerie, la masă cu diverse rude și prieteni, povestind uitându-se cu drag la mine despre această scenă.

Acum 25 de ani l-am cunoscut pe Moș Nicolae. Este a treia amintire a mea. Era seară, bunicii se așezaseră deja în pat, eu m-am dus să cotrobăi prin frigider de ceva mâncare. De la lumina din frigider, am descoperit un sac lângă ghetele mele. Un sac plin de jucării și ceva dulcuri. A fost prima și singura dată când am primit un sac de jucării. Mi-o amintesc și acum pe bunica cum mă certa că m-am așezat pe jos să verific conținutul sacului, pe jos fiind frig. Și îmi mai amintesc cum bunicul o dojenea spunând să mă lase în pace să mă bucur de cadouri. Și cu acel Moș Nicolae, am început să cunosc și să recunosc magia sărbătorilor, chestiune pe care am tot păstrat-o în familie până când bunicul n-a mai fost printre noi. În 23 de ani, n-a fost Crăciun la Târgu Ocna fără brad.

După ce m-am mutat la Brăila, așteptam cu nerăbdare vacanțele la bunici și în special vacanța de iarnă. Timpul trecea altfel în casa bunicilor, indiferent de anotimp, dar în special în preajma Crăciunului. De la pregătirea mesei care întotdeauna a fost cu cântec, la tradițiile și sărbătorile specifice zonei Moldovei.

La bunici n-am avut cablu până prin 2005. Bunicii se uitau la TVR și ascultau Radio România Actualități de dimineața până seara. Sufeream cumplit că n-am cablu tv, dar îmi trecea rapid imediat ce intram în atmosfera specifică casei bunicilor. Mi-aduc aminte de poate în ultima iarnă fără cablu tv la bunici cum stăteam lipită de sobă și ne uitam la TVR, la un reportaj despre rege și obiceiurile de iarnă de la Săvărșin. Acum că scriu asta, cred că era primul reportaj despre cum petrece regele sărbătorile de iarnă în România. Bunicul stătea pe fotoliul lui. L-am întrebat dacă l-a cunoscut pe rege în război. Mi-a zis că nu. L-am întrebat dacă a fost supărat pe deciziile regelui din al doilea război mondial. Din nou mi-a spus că nu. L-am întrebat dacă îl crede vinovat pentru anii de prizonierat din Ucraina. Iar mi-a spus că nu. L-am întrebat dacă el crede că regele a furat aurul României. Mi-a spus că nu știe și m-a trimis la bibliotecă să caut în cărți. M-am dus. La biblioteca din Târgu Ocna eram un personaj aparte. Eram brăileanca cu permis de bibliotecă pe numele bunicii care venea în vacanță și citea cărți. Domnul bibliotecar era și el un personaj aparte, cu un handicap la picior destul de vizibil și un umor fin. Când i-am zis că vreau ceva despre istoria României și rege, s-a șocat. N-avea nimic în bibliotecă despre asta. Ceva cărțulii despre război, dar foarte puține mențiuni despre rege. Am abandonat subiectul. M-a îndrumat spre niște cărți despre Egipt și faraoni, tot un fel de regi, dar altfel.

Prin adolescență, regele apărea destul de des la știri. Mai comentam cu bunicul căci regele era doar cu jumătate de ani mai mare ca el, iar bunicului îi plăcea să menționeze asta. Și cumva au trecut un război împreună – dacă e posibilă comparația. Și tot povestind foarte puțin despre ce a mai făcut regele, i-am menționat în treacăt că a lăsat Castelul Peleș statului român. Și că acest castel este absolut impresionant și foarte bine conservat. Și mi-a spus atunci că doar un om bun poate lua astfel de decizii.  Și mi-a rămas în cap că regele este un om bun. Ceea ce cred în continuare.

De când nu mai este bunicul, mă tot gândesc că niciodată n-am pus cap la cap datele istorice. Îmi amintesc doar în astfel de momente frânturi de discuții despre război, momentul când s-au întors armele, prizonieratul bunicului în Ucraina, munca lui în mină, viața lui în comunism. Îmi mai amintesc de iubitul de la 22 de ani, mega pasionat de istorie, care mi-a spus că ar trebui să-l scuip pe rege dacă îl întâlnesc vreodată pentru că din cauza deciziei lui, bunicul meu a suferit teribil în prizonierat. Mi s-a părut extrem și vulgar comentariul lui. Încă mi se pare.

N-am suficientă răbdare și energie ca să refac traseul bunicului din război. Nici pe tata nu-l mai am ca să rezolv cu el misterele istoriei, așa cum făceam în școala generală. Îmi rămân doar amintirile pe care le mai consemnez în scris căci simt că voi uita curând și aceste aspecte.

Aseară am plecat destul de târziu de la mama. Am comentat puțin împreună moartea regelui Mihai. Mama a susținut mereu că bunicul semăna cu regele. Adevărul este că într-un timp, chiar credeam asta, cel puțin din profil. Ani mai târziu, când am avut onoarea să văd cuplul regal, am înțeles că mama avea dreptate. Da, bunicul semăna cu regele.

Astăzi este ziua bunicului meu. Mă rog, ar fi fost. Ar fi împlinit 95 de ani.

Astăzi am citit ce a scris presa internațională despre moartea regelui Mihai. Mă înclin. Tot astăzi am citit textul puștiului care semnează articolul din Ziarul Financiar despre cum face el vinovat sistemul de învățământ pentru că nu dă mai multe referințe despre rege în manualele de istorie. Eu cred altceva: fiecare dintre noi este dator să-și cunoască istoria neamului – măcar în punctele esențiale dacă nu în detaliu. Ar trebui să facă parte din educația de bază. Pentru că trecutul nu se mai poate schimba, dar prezentul da. La fel și viitorul. Și mai cred că doar cei care au luat parte la deciziile regelui au dreptul să-l judece. Bunicul meu n-a fost supărat pe el, deși trebuia. Sau poate nu a înțeles mare lucru din război pentru că n-avea prea multă carte. Însă a înțeles perfect că avea o datorie față de țară și de neam și a plecat obligat/forțat la război. Și s-a încăpățânat să trăiască în acele condiții mizere, când ceilalți prizonieri mureau pe capete. Și a trăit (cred eu) fericit până la 89 de ani, fără să scuipe sau să facă acuzații către cei care au luat decizii politice.

Of. Aminitiri din copilarie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial