9/11

11 septembrie 2001 este ziua în care nimic, nicăieri, n-a mai fost la fel. The day that changed everything*, așa cum zeci de mii de articole au numit ceea ce s-a întâmplat în SUA.

Mai mult decât atât, 9/11 a început să ne învețe geopolitică, să fim mai atenți la ceea ce se întâmplă în lume, să înțelegem conceptul de atacuri teroriste – adică să ne așteptăm că oricând, oriunde, poate exploda o bombă, astfel încât să nu uităm să ne fie frică. De noi, de ei, de orice. Să trăim cu teroarea.

Iată-ne, deci, direct interesați de conflictele din Orientul Mijlociu, de rețele teroriste, de lumea arabă, de Osama Bin Laden, de politici internaționale, de ISIS, de războaie duse în numele religiei și/sau a intereselor financiare, de neputința unor organizații mondiale ca ONU, UNICEF, NATO, Consiliul Europei, UE, G20, G7, Forumul de la Davos, etc. care nu au încă soluții și nici nu au reușit să oprească în vreun fel plățile cu vieți omenești. Și poate mai rău decât toate astea la un loc este faptul că asistăm la o lipsă de lideri autentici, care să miște lucrurile și lumea în direcția păcii și colaborării mondiale. Mai mult decât atât, s-au creat niște monștri care apar din când în când să șocheze. Iar aici, menționez doar trei aspecte relativ recente: primăvara arabă, Panama Papers, alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA.

Europa se clatină din toate părțile și din nou se simte lipsa unui lider autentic. Fără prea multe studii în domeniu și vreo cercetare aprofundată, susțin ce am mai discutat de multe ori cu multe cunoștințe specializate în politici internaționale și globalizare. Schuman a gândit un plan pentru dezvoltarea Europei pentru 50 de ani. Planul a funcționat bine spre excelent, aș spune eu, din nou, neavizată fiind, însă 50 de ani au trecut deja. Suntem în 2017 și Europa a reușit doar o politică agricolă comună, la care s-a lucrat niște zeci de ani, politică unde Dacian Cioloș a rămas în istorie. Părea că se poate, doar că între timp am ales să ignorăm democrația, după care ne mirăm, fiecare în limba lui, de rezultatele votului.

Habar n-am ce fac / ce-au mai făcut Martin Schulz sau Jean Claude Junker, dar știu de Marine Le Pen și Nigel Farage mai mult decât mi-aș fi dorit. Din păcate, oameni ca Konrad Adenauer,  Joseph Bech, Johan Willem Beyen, Winston Churchill, Alcide de Gasperi, Walter Hallstein, Sicco Mansholt, Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Altiero Spinelli nu mai apar. Sau nu public. Sau nu sunt suficient de promovați.

Am devenit satul global de care vorbea McLuhan în 1962. Doar că suntem niște săteni globali analfabeți funcționali. N-o zic eu, o zic statisticile. În 2015, unul din cinci europeni era analfabet funcțional. Mi-e lene să caut, dar nici pe alte continente nu cred că stau mai bine. Iar despre România, las aici un text al lui Dorin din 2014.

Sentimentul fiecărei zile de 11 septembrie de când a fost 9/11 este că mă simt neputincioasă. Am trecut de dimineață pe la biserică și am aprins o lumânare pentru cei 2996 de morți de la 9/11. Nu-s deloc bisericoasă, dar pomenirea morților e o acțiune care îmi amintește că totul în viața asta e trecător și totodată e un reminder că suntem încă aici ca să trăim. Frumos, intens. Sau fiecare cum poate.

*una dintre cărțile care mi-au explicat în detaliu fenomenul atacurilor teroriste este The Impact of 9/11 on Politics and War.  Am primit-o cadou prin 2010, am făcut-o cadou la rândul meu unuia dintre oamenii care astăzi face politici publice la ONU New York.

**poza-i de la un eveniment de la Strasbourg unde vreo 7000 de tineri au încercat să răspundă la întrebarea despre viitorul EU. N-avem nimic coerent, că altfel puneam un link.


About


'9/11' has no comments

Be the first to comment this post!

Would you like to share your thoughts?

Your email address will not be published.