Rochie Merci Charity BoutiqueRochie Merci Charity Boutique

31 de zile de vacanță: călătoria către mine

În ecuație avem o fată despre care oamenii spun că-i relativ simpatică și că o duce capul. Se întâmplă să se descurce binișor. Și ea crede asta, dar nu mereu. Self-esteem-ul nu-i spre cer. Nici măcar pe la înălțimea unui zgârie nor. E cumva să fie bine, pe linia de plutire. Ea e o persoană care ar vrea să înțeleagă mai bine anumite aspecte, așadar caută răspunsuri. Multe. Nu-i deloc un proces ușor, dar are o încăpățânare nativă. Nici ea nu știe exact de unde. Dar e acolo. Și-i calitate importantă pe cartea ei de vizită.

Doar că această ființă minunată mai sus descrisă are probleme. Nu multe, nu majore. Dar are. Normal, e om, deși mai poartă câteodată diademe. Curiozitatea asta excesivă duce și pe alte drumuri, nu neapărat bătătorite. Iar pentru afundarea în necunoscut, e nevoie de răbdare. Și autocunoastere ca să supraviețuiești provăcărilor. Aici intervine greul. N-am nici răbdare, nu-s nici în relații bune cu my inner self. Nu chiar zero autocunoastere, ci doar o ignoranță majoră în relația eu cu mine.

După foarte mult timp, ieri am simțit că am pornit în procesul de autocunoastere, în călătoria către mine. Nu singură, ci însoțită de niște oameni care-s destul de noi în viața mea.

Confirmările zilei de ieri:

E normal să-ți fie frică. N-am mai zis că mi-e frică de foarte multă vreme. Tot cred că diademele pe care le port ocazional îmi dau vreo super putere și sunt invincibilă. De fapt, chiar sunt. Profesional, cu extraordinar de multă muncă, lucrurile sunt la nivel de războinic. Personal, mai mult ca niciodată mă întreb ce caut eu în viața mea. După ce spui chestia asta cu frica cu voce tare, pe cuvântul meu că ți se ridică bolovanul de pe suflet.

E mai ușor să vorbești cu un străin. În timp ce eu mă dau peste cap ca să obțin răspunsuri în procesul ăsta de autocunoastere, găsesc cumva oameni, sau ei pe mine, care să mă însoțească în călătoria asta. Un străin este mult mai obiectiv decât tine și vede dintr-o perspectivă nealterată lucrurile.

The power of example. După ce mi-am spus fricile, mai în glumă mai în serios, omul cu care stăteam de vorbă mi-a spus cum a depășit el un moment similar. Mi-a sugerat niște activități, explicându-mi că în procesul lui de autocunoastere acest aspect a ajutat.

E al dracului de greu să asculți activ. Nu pot sta locului. Mă foiesc. În timp ce oamenii vorbesc cu mine, eu fac conexiuni peste conexiuni și îmi vuiește capul de tot felul de minuni. Dar ce se întâmplă când discuția depășește vârful de iceberg? O aproape panică, cel puțin în capul meu. Omul din fața mea îmi povestește o intimitate din trecutul lui care l-a marcat. E frica lui spusă cu voce tare. În același timp, e neliniștea mea că omul e într-un moment de maximă sinceritate, în timp ce eu mă foiesc. Și mi-e frică că pierd focusul discuției pentru că eu nu-s în stare să-mi controlez corpul. Dar încerc, pe cuvânt că încerc.

Nimeni nu-ți dă soluții. Toate soluțiile sunt la tine. Cel mai des aud “Oana, nu-mi permit să-ți dau sfaturi”. M-ai blocat. Cuvântul ăsta, sfat, e atât de complex și cumva uzitat, încât prefer să nu-l folosesc deloc. În schimb, vreau să știu cum ai făcut tu în situații similare ca să mă inspir/i. Să mi se aprindă beculețul.

Lasă-te descoperit. Asta-i cea mai importantă lecție învățată aseară, apropo de autocunoastere. Din câte îmi amintesc, nimeni, niciodată, nu m-a întrebat de ce m-am apucat de scris. Sau cum. Am povestit vreo 15 minute, plimbându-mă prin copilărie și adolescență alături de interlocutorul meu. E fascinantă călătoria în timp. Mai ales când ai un partener de discuție fain care te ascultă activ și participă la călătoria ta.

Râzi. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. Conform tuturor studiilor din lume, râsul face bine. Plus că în ziua de astăzi când absolut toată lumea se ia mai mult decât e cazul în serios, râsul e terapie. Dar știați deja asta. Eu mai uit din când în când, de aceea e pe lista de confirmări ale autocunoasterii.

Complimentează cealaltă persoană. Am observat că noi nu știm să primim complimente pentru că nu le oferim. Eu duc treaba asta la alt nivel, în care fac observații că oamenii n-au avut nicio remarcă despre complimentul pe care eu l-am făcut. Oameni buni, spuneți-le celor din jur că apreciați ceea ce ei fac sau sunt. E o formă de pilulă de fericire care ajută enorm atât conștient, cât și inconștient.

Întreabă-te ce mai faci. Tu, acum. Tu, cu viața ta. Spune sincer. Tu ce mai faci?

A fost un început bun 1 august. Faină călătorie.

Ce-i treaba asta cu 31 de zile de vacanță?

După ce m-am uitat cam de zece ori pe repeat la filmulețul cu păsările flamingo care sunt practic domesticite într-un paradis pe numele lui Aruba, mi-a venit ideea să propun 31 de idei de vacanță, câte una în fiecare zi până la finalul lui august. De ce?

Cel mai sincer răspuns este că îmi lipsește disciplina scrisului zilnic căci nu mai lucrez full-time pentru o publicație. Al doilea motiv este că în ultima vreme am uitat să visez. Nu am mai făcut niciun plan pentru nicio vacanță. N-am mai citit nicio carte de beletristică cu tematică de vacanță/călătorii. Al treilea și cel mai pertinent motiv este că eu călătoresc destul de mult, atât în țară cât și în străinătate. Poate unele din experiențele mele sunt utile și celorlalți. De altfel, primesc destul de des întrebări despre lucruri de făcut/locuri de vizitat de la prieteni reali și virtuali care știu că am fost în orașe de interes pentru ei.

Acestea fiind spuse, poate îmi iese. Nu poate, sigur îmi iese.


About


'31 de zile de vacanță: călătoria către mine' has no comments

Be the first to comment this post!

Would you like to share your thoughts?

Your email address will not be published.